3 octombrie 2002


Intimitatea cu lucrurile dragi. Focul în sală. Gândul că totul e bine. Că Dumnezeu veghează asupra noastră, asupra întregii familii. Că undeva arde o lumânare. E totul prea frumos. Miros de iarnă bogată, de sărbători cu colinde şi oameni de zăpadă.

2 octombrie 2002


Vis

Am ajuns într-o lume ciudată, cu miros de coşmar, unde totul era străin şi ameninţător. Nimic nu-mi era familiar. Îmi pierdusem intimitatea cu lucrurile dragi. Eram prizonieră. Supravegheată non-stop. Mi s-a spus că va veni un lup să mă supravegheze, cu lup de dinţi de oţel. Mai târziu am aflat că acesta era primul nivel.

Înainte, în timp ce spălam vana, A.L. a căzut într-o stare ciudată, ca şi cum ar fi primit darul prorociei. Mi s-a făcut teamă şi i-am spus şi ei. Ea mi-a zis: „Nivelul 5 din 5. Ceea ce e rău. Foarte rău.” Pe atunci nu ştiam nimic despre niveluri.

A venit lupul. Avea dinţi de oţel, ameninţători şi mi s-a părut la început o maşinărie, un robot straniu, un instrument de tortură. Dar nu era corupt sută la sută pe dinăuntru. Mai avea o latură umană, blândă, duioasă, solidară cu suferinţa mea, latură pe care nu reuşiseră să i-o distrugă. El mi-a povestit despre niveluri. Mi-a spus că există cinci niveluri şi că scopul tuturor celor aduşi aici e să ajungă la nivelul 5. Atunci mi-am adus aminte de A.L. şi mi-am dat seama că era de-a lor. Că ea m-a trădat şi din cauza ei am ajuns aici. Lupul nu ajunsese decât la nivelul 2-3. Mi-a mai spus, ceea ce mi s-a părut groaznic, că şi eu eram deja la nivelul1. Trebuia să mă drogheze tot timpul, să-mi dea injecţii. Dar el nu a făcut-o niciodată.

Într-o zi a venit supracontrolul Lili. Mătuşa Lili. Autoritară. Serioasă. Sobră. Am strigat fericită:

- Lili, trăieşti!

- Da, mi-a răspuns ea, şi nenorociţii ăia m-au declarat moartă de doi ani de zile.

Lupul era şi el înăuntru. Cu Lili mai venise şi o asistentă, la fel de sobră şi de rea, care nu scotea nici un cuvânt. Am strigat:

- Lili, scoate-mă de aici! Vreau acasă! Şi tu eşti de-a lor? La ce nivel ai ajuns?

Lili şi-a dat seama că lupul „ciripise” şi l-a săgetat cu o privire înveninată de ură.

- Ştii că e interzis să vorbeşti despre lucrurile astea.

De atunci nu l-a mai lăsat să vină.

Asistenta a venit cu două seringi şi m-a împuns în ciuda împotrivirilor mele. Mi-a dat o injecţie în braţ şi alta în piept.

Aveam un monitor în cameră prin care am văzut cum l-au torturat pe lup din cauza mea. I-au rupt urechea. A fost îngrozitor.

În timpul cât venea pe la mine, lupul îmi aducea tot felul de lucruri: un ceas de mână, o inimioară albastră gonflabilă în care mai târziu mi-am dat seama că pusese nişte instrucţiuni ca să mă ajute, dar n-am mai apucat să-mi spună de ele. Lili a luat ceasul de pe pat, crezând că e cel de la lup, dar eu mi-l pusesem deja pe mână în locul vechiului meu ceas.

27 septembrie 2002


Am fost aici şi n-am făcut nimic. Şi am văzut cum îmi trec zilele şi nopţile şi tot n-am făcut nimic. Am stat şi am privit în mine şi nu înţelegeam de ce e atât de pustiu. Nopţile mele erau albastre şi reci, nopţi de căutări şi de drum bâjbâit prin troiene de zăpadă. Zilele erau goale, mă împuţinau şi la sfârşitul fiecăreia, când făceam un bilanţ, ieşea mereu ceva lipsă. Fiecare zi şi fiecare noapte în care înaintez prin această luntre mă ucide tot mai mult. Ucide tot mai mult din mine. Am ajuns să mă urăsc. Să urăsc mediocritatea din mine. Căci cu cât tind mai sus, cu atât mă prăbuşesc mai jos şi de fiecare dată e tot mai greu să îmi recapăt speranţa şi credinţa. Nu sunt nici măcar ceea ce mi s-a dat să fiu. Femeie. Sunt o caricatură jalnică a unei femei. Îmi greşesc în fiecare zi destinaţia. Dumnezeu mi-a dat totul dar nu ştiu ce să fac cu ce mi-a dat. Fiecare încercare dă greş. Fiecare drum se dovedeşte a fi o minciună. Şi din tot ce a fost nu mai rămâne decât gustul singurătăţii. Şi nopţile în care mă trezesc ca o locuinţă pustie. Am crezut că pot. Am crezut că vreau. Nu, nu am crezut. Vreau. Vreau cu adevărat. Dar nu pot. Ce să dau? Ce să mai dau? Ce jertfă mi se cere? Ştiu că încă n-am făcut destul. Şi pun vina pe prilejuri. Dar pe undeva poate e numai vina mea. Pentru că am fost oarbă la prilejurile ce mi s-au dat şi ele au trecut pe lângă mine, lăsându-mă neschimbată.

Acum din nou e noapte. După atâtea nopţi, trebuia să se întâmple ceva. Dar nu s-a întâmplat nimic. Pornesc din nou de la punctul zero. Goală. Singură. Bolnavă de viaţă şi de mine. Ce am făcut până acum? Am vrut. Atât. Dar nu destul ca să şi pot. Am încercat. Dar nu destul ca să şi reuşesc.

Sunt rea şi murdară. Sunt tot ce n-ar trebui să fiu. Gândesc tot ce n-ar trebui să gândesc şi fac tot ce n-ar trebui să fac. Sau nu fac nimic. Gândurile mă duc mereu într-o direcţie greşită. Singurul lucru bun pe care l-am făcut a fost să scriu aceste pagini pe care nu le citeşte nimeni. Nu mai pot să mă rog. Sunt secătuită. De unde să găsesc puterea de a depăşi punctul zero, de a porni din loc? Unde e impulsul care să mă aducă pe linia de plutire? Mereu cerşesc. Mereu am nevoie de ceva. De ceva din afară. Mi-e silă de tot ce e în mine. De tot ce am văzut acolo. Mi-e silă de rezultatele jalnice pe care le am în toate încercările mele. De ce sunt singură? De ce nu pot să dau? De ce...?

De ce mă amân mereu pentru ziua ce va urma, spunându-mi „Mâine da, mâine voi fi fericită”? Şi „mâine” se transformă în „azi” şi tot nu sunt fericită. Doamne, încă mai există „mâine”. Dar veni o zi când „mâine” va fi ultimul „azi”.

Voi muri. Nu voi mai fi nimic. Nu voi mai face nimic. Nu voi mai ştii nimic. Iar acum, când sunt, când ştiu că sunt şi că pot să fac, tot nu fac nimic. Pierd fiecare zi şi fiecare zi mă pierde. Ucid fiecare noapte şi fiecare noapte mă ucide.

Cum să încep? Cu ce să încep? De 24 de ani mă tot pregătesc să încep. Şi încă n-am trecut de faza pregătirilor. Ce vreau? Unde vreau să ajung? Nu ştiu.

De 24 de ani stau pe peronul unei gări şi privesc trenurile care trec pe lângă mine, fără a avea curajul să urc în niciunul.

Vreau să urc într-un tren şi să plec mai departe. Dar de atâtea ori m-am iluzionat că trenul meu a pornit, când de fapt pleca cel de lângă mine. Şi mă trezeam tot în gară, în acelaşi loc, cu un deficit de viaţă. Toată viaţa mi-o petrec într-o gară, aşteptând. Vreau să plec. Vreau să plec. Să mă rup de tot ce e trecut, de tot ce e micime şi mediocritate în mine. Să las totul în urmă cum laşi o haină în drum. Să las să pătrundă în mine parfumuri noi, proaspete, să îmbrăţişez cu privirea oceanul de iarbă fragedă şi lanurile de grâu şi de floarea soarelui... pârâurile cu apă limpede transformându-se în şiraguri de perle aurite de soare... Să ating culmile munţilor, acolo unde sunt pădurile de brazi veşnic verzi. Să plâng cu lacrimi noi ca o ploaie de vară. Să privesc culorile curcubeului. Să ascult cântecul păsărilor. Să zbor, să compun simfonii spre slava lui Dumnezeu. Să mă îmbrac în rochii albe, să-mi pun văluri străvezii de mireasă. Să mă ningă cu flori albe din cerul începuturilor. Să alerg prin ploaie, să-mi arunc umbrela în iarba udă şi să ridic mâinile spre cer. Să sparg stânca din care ţâşnesc izvoarele. Să mângâi căprioarele cu ochi mari şi blânzi şi să mă joc cu veveriţele. Să nu mă mai întorc niciodată înapoi, în oraşul cenuşiu, în care lacrimile se usucă în ochi înainte să cadă, unde totul e uscăciune, fum înecăcios, durere surdă şi continuă.

Doamne, de ce m-ai părăsit? Aici, în acest oraş mare al mediocrităţii şi deşertăciunii? Până şi în cele mai adânci vise ale mele Te-am căutat şi am strigat numele Tău. Mi-am pus viaţa în mâinile Tale. Am nădăjduit. Am mers pe calea pe care mi-ai aşternut-o înainte. Am iubit tot ce e bun, frumos şi adevărat. Te-am iubit pe Tine. Şi am simţit iubirea Ta în viaţa mea. Ce să mai fac ca să mă asculţi, ca să-Ţi îndrepţi din nou privirea spre mine? Apropierea de semenii mei mă împuţinează. Mă micşorez pe zi ce trece. Mă pierd. Mi-e teamă să nu pierd totul. Viaţa mea e o luptă... cu teama, cu instinctele, cu slăbiciunile, cu toate bolile şi neputinţele mele. Şi de cele mai multe ori mă copleşesc. E mult prea greu să le înving, să mă ridic deasupra lor. Forţa lor e ca forţa gravitaţiei, m-am născut sub legile ei şi am nevoie de o altă lege, de o putere mai presus de mine care să mă ridice, să mă aducă în imponderabilitate.

Am văzut Lumina. Am simţit Harul. De aceea sufăr, pentru că ştiu ce pierd în fiecare clipă de întuneric şi deşertăciune. Doamne, ai milă de sufletul meu. Ajută-mă să găsesc pacea. E prea mult război în mine. Sângele strigă... Glasul şarpelui mă încolţeşte. Lacrimile ard. Pentru că dincolo de toate astea, vreau să cer partea care rămâne, care nu-mi va fi luată. Şi nu mâine, nu poimâine. Azi, Doamne. Acum. Mereu.

12 septembrie 2002


Undeva, la capătul acestui drum, trebuie să existe o lumină. O simt în fiecare noapte când mă trezesc şi mă apropiu de mine însămi...înduioşată, cu lacrimi în ochi, cu conştiinţa că port ceva extrem de fragil şi de sensibil pe dinăuntru... ceva care vibrează la cea mai mică atingere. O vioară care poate naşte acorduri sublime dacă e bine acordată, dacă mâna maestrului e destul de îndemânatică, mintea destul de subtilă, sufletul destul de profund.

11 septembrie 2002


Adie un vânt apocaliptic. Un vânt care acoperă în plan existenţial distanţa între început şi sfârşit. Zi de doliu. Comemorare. Zi în care ne aducem aminte că moartea nu vine decât o dată pentru fiecare şi într-o singură clipă totul se poate sfârşi. Atunci faptul că au mai murit şi alţii înainte, că vor mai muri şi alţii după sau poate mor chiar în acelaşi moment nu mai are nici o importanţă. Pentru că atunci, înainte de a fi fiinţe sociale, membri ai unui colectiv, devenim indivizi, căpătăm brusc, dacă n-am avut-o înainte, conştiinţa tragică a propriei singurătăţi în univers. Fiecare îşi înfruntă singur destinul. Fiecare îşi înfruntă singur moartea. Tot restul devine egal cu zero.

22 septembrie 2002


Cunoaşterea lumii cu ajutorul informaţiei non-transmisibile.

- informaţia îngheţată, metalizată.

- Negativul visului perceput la nivel supra-senzorial şi transpus în termeni de informaţie non-transmisibilă.

- Perceperea imaginilor non-reprezentabile.

Cuvântul cheie în informaţie este transmisie.

Rezultă că informaţia non-transmisibilă este de fapt o non-informaţie

Nu e o imagine deformată a realităţii, ci o imagine dilatată până a irecognoscibil.

De ce non-transmisibilă?

Pentru că se înregistrează pe acea parte a creierului inutilizabilă în stare de veghe.

Se poate cel mult descrie conţinutul acestei informaţii, dar niciodată reda esenţa ei.

Fără dată


Orice lucru nu este numai el în sine ci şi un simbol al altui lucru. Când privim lumea, privim o mulţime de simboluri ce se cer descifrate şi unificate mental pentru pentru dezvăluirea marelui mister.

Esenţa unui lucru este în centrul său. Centrul este locul unde se unifică toate lucrurile şi îşi descoperă punctele comune.

Descifrarea lumii este o operaţie în aceeaşi măsură matematică şi filozofică – un algoritm unde totul trebuie să fie exact, chiar dacă aparent totul pare vag, lipsit de logică. Logică, intuiţie, analiză şi sinteză, abstractizare şi generalizare, toate sunt absolut indispensabile procesului de descifrare a simbolisticii lumii.

Labirintul – lumea.

Centrul labirintului – o concentraţie de esenţe spre care converg toate lucrurile.

Ce acţionează în sfera labirintului – forţa centrifugă sau forţa centripetă?

Fără dată


uon tnâmăp iunu a iş uon rec iunu aeranipmâtnî nî erim nu ac iuL aeramehc al işei av eleraos iş işela iec urtnep emerved iam eliroz amehc av iş rolimul aetpaon atrucs av asăl av en un lunmoD rad iulusupa aniat ion nî miţmis tiţnifsa al e eleraos epaorpa ed tâta e aeraresnî tişrâfs iş tupecnî ed ărăf ănimul ătsaeca nî tot cseiărt ăs egela şa tupecnî al ed lutot uai ăs iş ătad o csan iam ăm ăs if ra ăcad tnâfS iuluhuD la ulpmet nu e aem aţniif ăc urtnep csednâg iş tmis iş cseiărt ăc urtnep enim urtnep tişrâvăs a-el erac ep etanunim elirurcul etaot urtnep uezenmuD iul csemuţlum iî ătanunim e aţaiv

4 septembrie 2002


Orele 2:40 AM

Mă doare capul...Şi mai presus de asta, sunt mai conştientă ca niciodată de sentimentul existenţial ce îmi bântuie nopţile şi zilele. În singura nuvelă pe care am dus-o la bun sfârşit, comparam acest sentiment cu un animal bolnav şi zgribulit pe care îl strâng la piept ca să-l încălzesc. Dar e mult mai mult decât atât. Pentru mine e însăşi esenţa mea ca fiinţă umană. Aş vrea atât de mult să pot să-l materializez în cuvinte, să reuşesc dată pentru totdeauna să-l torn într-o formă fixă, ca să nu-mi mai scape mereu printre degete. Dar cred că e imposibil. E ca o febră a sufletului, un amestec de sensibilitate, duioşie, intuiţie, fatalitate, durere, credinţă. Cuvinte...Cuvinte...Nimic care să atingă coarda sensibilă şi să o facă să vibreze. Vorbe suprasolicitate, haine prea strâmte, corsete sufocante ... Niciodată nu destulă libertate a spiritului pentru a subjuga ironicele şi susceptibilele cuvinte.

Să fie oare presentimentul morţii? Teama? Angoasa? Doamne, toată viaţa mi-e plină de acest sentiment şi nici măcar nu sunt în stare să-l definesc. Mi-e rău de tot acest efort făcut pentru a-l diseca şi a–l analiza.

Iepuraşul meu alb, bolnav.

Tremurând sub haină.

Pecetea tuturor lucrurilor, experienţelor şi sentimentelor pe care le-am trăit.

Ce stupid să sune totul atât de îngust, atât de limitat. Când totul e atât de sublim şi de profund.

Mi-e rău de viaţa asta pe care nu o pot explica. Mi-e rău şi o iubesc, mă fascinează şi mă face să plâng şi să zbor în vise şi să fiu întotdeauna cu un pas înaintea mea.

Mă obsedează sensibilitatea sufletului (iarăşi sună oribil de uzat) . Oare şi când nu simţeam atât de profund foloseam aceleaşi cuvinte? Cum ar putea cineva să sesizeze diferenţa dintre atunci şi acum?

Fără dată


Sunt încă vulnerabilă la muzica ce m-a obsedat atâta vreme. Mi-am dat seama acum, după ce am ascultat-o după mai bine de o jumătate de an. Mi se pare încă atât de aproape de perfecţiune. Mi se pare că atinge exact locurile care trebuie atinse, poate pentru că la mine sunt bătătorite de mult. Nu vreau să o mai ascult câtăva vreme. Decât rar şi în doze mici. Dar un lucru m-a făcut fericită, dincolo de amintirea acelei obsesii. Gândul că am cunoscut muzica. Că am reuşit să trăiesc intensitatea ei. Iar acum ştiu ce poate şi câte poate ea. Cum te poate aduce în al nouălea cer sau arunca în cel mai adânc abis al deznădejdii. Am cunoscut sublimul muzicii, esenţa ei, puterea ei fatală de atracţie, capacitatea de a elibera, dar şi de a robi spiritul uman. Mă bucur că am trecut prin această experienţă şi că am reuşit s-o transform într-o biruinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Poate fără ea aş fi fost incompletă, sărăcită sufleteşte. Poate era necesară în procesul de desăvârşire spirituală. Oricum, mă bucur că am reuşit să depăşesc momentul acela critic, când am devenit roaba muzicii în totalitate.

Orice întâmplare trăită, citită sau imaginată capătă un sens doar în momentul în care e transformată în experienţă de viaţă. Pentru firile sensibile, nuanţele devin la fel de importante ca principiile. Muzica m-a ajutat să disting nuanţele, mi-a dezvoltat o capacitate extraordinară de a le intui, de a le capta, de a le materializa.

17 iulie 2002


La întrebarea „de ce” toţi fug şi se ascund pe sub mese, pe sub scaune, care pe unde apucă. Îşi astupă urechile cu feţele de masă. Se leagănă ca nişte copii cretini şi bolborosesc cuvinte fără înţeles sau murmură cântece de grădiniţă:

UN ELEFANT

SE LEGĂNA...

16 iulie, 2002


Începe o nouă zi, cu aceeaşi senzaţie de rău în stomac, cu aceeaşi teamă de oameni şi de vise. Cu aceeaşi teamă că mă voi micşora, că voi pierde din nou părţi din mine. Întotdeauna vânată, urmărită de temeri, de gânduri, de frământări, de lupte. Mereu într-o crispare care mă împuţinează. Mereu punându-mi întrebarea când se va sfârşi.

Mi-e teamă de viaţă mai mult decât de moarte. Pentru că, în preajma morţii, fiecare devine el însuşi. În viaţă vrem să părem întotdeauna altceva sau altcineva şi părem cu totul diferiţi de ceea ce suntem şi suntem cu totul diferiţi de ceea ce vrem să fim. Viaţa e un joc al măştilor, pe care îl jucăm involuntar, şi de cele mai multe ori chiar fără să ne dăm seama. Abia în moarte ne descoperim cu adevărat. Pentru că în moarte nu ne mai putem ascunde şi toate iluziile se năruiesc.

15 iulie 2002


Ce să scriu? Ce să mai scriu? Totul începe de la 0. Dar drumul de la 0 la 1 e atât de lung. Şi nu sunt destul de iniţiată ca să parcurg acest drum. Cum pot să scot ceva din plinătatea nimicului, din suma atâtor lucruri nenăscute, a atâtor virtualităţi latente ce bat la porţile existenţei?

Mi-e teamă să nu mă pierd. Încă n-am stat să fac un bilanţ – cât am pierdut din mine. În fiecare dimineaţă mă rog: „Doamne, fă ca la sfârşitul acestei zile să mă regăsesc întreagă trupeşte şi sufleteşte. „ Mi-e teamă pentru că sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să le strâng lângă mine. Oare până unde rămân eu? Cât pot să pierd fără să mă pierd pe mine însămi? Mi-e teamă să nu devină totul absurd, într-un moment de durere, de agonie trupească sau sufletească. Acum sunt încă aici. Simt căldura din interior. Lacrimile care îmi inundă ochii. Lupta cu mine însămi pentru a găsi împăcare. Credinţa fragilă într-un Dumnezeu capabil de imensă dragoste şi duioşie. Un vânt care trece prin mine şi ia forme ciudate. Apăsarea blândă a inimii în partea stângă. Muşcătura de la nivelul stomacului. Toate astea îmi aparţin. E ceva intim şi infinit de dulce în senzaţia că sunt.

Noaptea visez că zbor şi compun simfonii. Îmi plac câmpiile verzi şi florile...Şi albastrul cerului...şi albul imaculat al ninsorilor. Îmi place să simt că însemn ceva pentru cineva şi că cineva înseamnă ceva pentru mine. Că oamenii au nevoie de ceea ce le pot eu oferi. Că există o complicitate între mine şi ceilalţi ca între nişte copii suferinzi. Că fiecare îmi întinde bucăţica lui de pâine, în timp ce eu le-o întind pe a mea, cu ochii în lacrimi. Că există ceva în absolut. Dincolo de nuanţe şi ecouri. O ştiinţă a vieţii care ne pregăteşte pentru moarte. O ştiinţă complexă pe care trebuie s-o învăţăm şi s-o simţim în aceeaşi măsură.

Sunt mereu în căutare de mai mult. În toate visele mele, sparg geamul şi fug din odăi închise, evadez, mă zbat să ies la lumină. De ce fug? De cine fug? De durerea pe care am primit-o ca zestre şi care mă însoţeşte mereu ca o umbră? De arsura ce o port mereu cu mine, în mine? Deşertul unei uriaşe neîmpliniri. De suferinţa pe care mi-o provoacă relaţiile cu oamenii? Pentru că întotdeauna în relaţiile cu oamenii mă împuţinez în loc să cresc. Mi se blochează toate uşile către ceea ce am mai bun, mă opresc la suprafaţă, mă înec, mă sufoc, nu am aer. Pentru că aerul meu vine de mai adânc, de dincolo de ceea ce văd ceilalţi în mine.

De ce, Doamne? De ce trebuie să port crucea aceasta? De ce mi se ridică în van rugăciunile către cer? Ce n-am făcut încă şi trebuia să fac? Ce păcate grele îmi barează drumul către lumină? Oare lacrimile mele nu sunt destul de amare, durerea mea nu e destul de sfâşietoare? De ce taci, Doamne, când mă auzi strigând zi şi noapte către Tine şi ştii că Tu eşti singurul care mă poare ajuta?

Îmi pierd viaţa gândindu-mă cât de puţin însemn pentru alţii. Cât de puţin văd alţii în mine. Îmi pierd viaţa zbătându-mă să las ceva în urma mea, şi lumea trece mai departe, ca şi cum tot ceea ce am dat ar fi egal cu zero.

Când am să învăţ să trăiesc? Doamne, cum să ştiu să mor, când încă nu ştiu nici să trăiesc?

Acum doi ani, când am suferit pentru ceea ce mi s-a dat o clipă şi apoi mi s-a luat, m-am rugat să-mi arăţi rostul. Şi totuşi nici până astăzi n-am înţeles. Sunt tot singură, tot confuză. Ai spus c-am să mă curăţ de multă murdărie şi totuşi mă simt la fel de murdară, la fel de meschină. Mă lupt atât ca să găsesc ceva înălţător şi curat în viaţa mea, ceva care să-mi dea puterea să merg mai departe. Oare lacrimile pe care le vărs acum îmi sunt singura răsplată? Singura lumină în întunericul din jurul meu? Oare nu merit mai mult decât atât? Nu voi avea niciodată mai mult?

Te mai rog o dată, Doamne, arată-mi rostul. Rostul a tot ce a fost în viaţa mea. Pentru că nu înţeleg şi neînţelegerea mă doare. Totul e mediocritate, singurul lucru de care fug şi pe care îl resping cu toată fiinţa mea.

Doamne, nu mă lăsa fără mângâiere. Nu ştiu ce argumente să mai aduc ca să mă asculţi. Ştiu bine că nu merit mai mult. Nimic din mine nu justifică mângâierile Tale. Şi totuşi, fă-o pentru că eşti bun şi ne iubeşti şi pentru că te dor lacrimile noastre. Fă-o ca să te bucuri şi Tu de bucuria mea. Fă-o pentru că plânsul meu nu e o făţărnicie. Pentru că lupta mea nu e o minciună.

Fără dată


Vreau să uit de toate cărările bătătorite din mine. Să merg pe un drum pe care n-am mai fost niciodată. Să încep totul de la capăt. Întotdeauna există un punct unde se acumulează prea mult şi visăm să o luăm de la capăt. Ca şi cum totul ar începe acum, în dimineaţa aceasta senină de vară, în care vântul poartă parfumuri de tei de departe, iar cântecul păsărilor se depăşeşte pe sine, spunând întotdeauna mai mult decât se vrea a spune, sublimând în tainele esenţei lui misterele nerostite ale vieţii.

Mi-e dor de locuri pe care nu le-am văzut niciodată... De clipe pe care nu le-am trăit, dar pe care le-aş recunoaşte imediat după fiorul de suprarealitate ce le însoţeşte. Pentru că o parte din mine se găseşte dincolo de mine, şi în fiecare clipă cresc dincolo de ceea ce sunt.

Mi-e dor de libertate, de o libertate ce ne lipseşte, închişi cum suntem în cuşca noastră cu pereţi tripli, formată din trup, timp şi societate. Mi-e dor de libertatea din vise, când atingerea unui gând poate da forme noi lucrurilor, le poate modela, muta din loc, când sufletul poate atinge plinătatea, fără să întâlnească în cale nici o piedică. Când totul e zbor lin peste câmpii înverzite, cu flori, peste păduri cu copaci încărcaţi de frunze, o ploaie de alb imaculat cu sclipiri argintii inundând fiinţa, topind-o în razele atotcuprinzătoare ale extazului mistic.

Poezii compuse la graniţa dintre somn şi veghe


Mecanică lume punctică
Mi-a spus că va intra în sfera
Unor timpi politemporali
A unor ploi interstiţiale

Ce viaţă trăim
Ce moarte murim
Ce larg bulevard
Ce clipe cu fard

1 aprilie, anul de har 2002


N-am făcut prea multe în viaţa asta. Oricum, nu îndeajuns. Am gândit. Enorm, adânc, haotic, mistic, pervers, oniric, sensibil, energic şi în multe alte feluri. Mi-am forţat imaginaţia până la limite, sperând că în acest fel am să obţin ceva. N-am obţinut decât atât cât mi-a permis Dumnezeu să văd, prin perdeaua dincolo de care nu putem pătrunde. E mult? E puţin?

În relaţiile cu oamenii sunt o ratată. Nu ţin minte să fi fost întotdeauna aşa. Sau poate că da? Nu ştiu cât timp va mai dura asta. Ar trebui să fiu recunoscătoare că trăiesc încă vremea de har. Şi chiar sunt, uneori. Uneori sunt sau încerc să fiu aşa cum trebuie. Dar ard de dorul de muri. Pentru că sunt sătulă de jumătăţi de realitate. Vreau totul, Doamne, totul. Vreau să ştiu ce se ascunde dincolo de perdeaua purpurie. Mi-e dor de ceea ce va fi când nu va fi nimic. Răbdarea e cel mai greu lucru de obţinut. Şi tot ce ni se cere aici e răbdare, răbdare şi iar răbdare.

Mai sunt multe lucruri pe care nu le-am încercat încă. Vreau să le încerc înainte de a pleca. Dar merge prea încet. Viaţa e scurtă, se spune, şi totuşi trăirea ei e atât de lungă. Doamne, de ce trebuie să privim totul de jos, să ne înecăm printre lucruri, să fim sufocaţi de ele, când n-ar trebui decât să ne ridicăm puţin ca să vedem totul altfel? Să vedem în ansamblu. Fără ochiul care priveşte în anasamblu, nimic din ceea ce este nu are nici un sens.

Poate că trebuie să mi se-ntâmple tot felul de lucruri neplăcute. Ca să scriu. Mi s-a dat un timp, un loc şi un instrument de scris. Oare asta să fie menirea mea? Dar pentru cine scriu, dacă nu citeşte nimeni? Dacă toată lumea trece paralel şi eu îmi urmez drumul meu pe care nu-l mai ştie nimeni?

Sau poate există undeva o legătură cu altceva, şi legătura aceasta se realizează fără ştirea mea. Undeva se înoadă fire tainice, se potrivesc piese de domino, se sfârşesc simfonii neterminate. Iar eu nu sunt decât o notă, un vers, un acord. Prea poetic. Dar la urma urmei, totul este poezie. Lumea este poezie în stare genuină.

Sunt un vers scris de mâna lui Dumnezeu. Dar aş vrea să citesc întreg poemul, Doamne, ce să fac cu un singur vers? Uneori, partea poate cuprinde în ea întregul, sămânţa poartă în sine planta care va creşte din ea, fiecare om e un microcosmos, şi totuşi încă nu sunt destul de iniţiată ca să pătrund dintr-un singur vers sensul întregului poem.

Teatru


Ultimul Act

Fragmente din Actul III
Fragmente din Actul IV

Fragmente din Actul IV


Zorii zilei. Din depărtare se văd acum lămurit dealurile cu păduri înverzite, de undeva se aude cântând un cocoş de trei ori, una după alta, la intervale mici de timp.

Fatima (se trezeşte singură…Deschide ochii…se întinde cu un căscat…Se uită în jur speriată):
Unde sunt? Am visat? (Se ridică în picioare dintr-o săritură…Îşi aranjează costumul şifonat) Am dormit aici? Sub cerul liber? Cum am ajuns aici? Când am ajuns aici? Nu-mi aduc aminte… Şi totuşi ceva trebuie să se fi întâmplat…(îşi priveşte mâinile insistent, pe o parte, pe alta, le mişcă încet, le apropie de ochi, le depărtează din nou, zâmbeşte) Acestea sunt… Da, sunt chiar ale mele…Erau ale mele…Trebuie să fi fost cu mine tot timpul…Ce animale ciudate! (Îşi numără încet, una câte una degetele de la mâna dreaptă apoi degetele de la mâna stângă) Unu…doi…trei…patru…cinci…şase…şapte…opt…nouă…zece…

(zâmbeşte fericită ca un copil cretin) Zece! Îmi mai aduc aminte…Zece era nota cea mai mare la şcoală…O linie cu o codiţă sus şi ceva rotund…ba nu…oval…lângă ea. (îşi priveşte din nou degetele, le plimbă prin faţa ochilor, le zâmbeşte mirată) Animăluţele mele! Fetiţele mele dragi…Zece fetiţe dolofane, iubitoare, prietenoase…Ce bine că v-am regăsit! (le sărută pe rând, le vorbeşte cu glas peltic) O să vă pele mămica, o să vă pună în culat…O să vă pele…(Tresare deodată, amintindu-şi ceva) ( cu glasul ei obişnuit) Erika! Trebuia să ajung la Erika! O, baia mea caldă, în vană, săpunul meu de mere verzi, prosopul meu parfumat! Oare a spălat vana? I-am spus să nu mai folosească clor, că miroase oribil…Există atâtea alte soluţii în magazine la care le face reclamă la televizor, care miros atât de frumos…şi lasă vana lucioasă…lucioasă…ca o ploaie de stele!

Fatima mai face câţiva paşi şi ajunge în faţa unei uşi de la capătul unei şir de trepte. Noapte. Deasupra uşii, un bec chior tăind întunericul. Dinăuntru se aude o muzică ritmată.

Fatima (sprijinindu-se de uşă cu un oftat de uşurare):
Am ajuns...Doamne, am ajuns! În sfârşit! Ce drum obositor până aici! Ce noapte neagră! (Îşi ciuleşte urechile şi ascultă muzica) E acasă! (Se îndreaptă de spate şi bate la uşă, slab. Dinăuntru nu se aude decât ritmul muzicii de parcă s-ar da o petrecere. Bate mai tare. Nici un răspuns Bate tot mai tare, ca să acopere muzica). Haide, Erika, deschide! (Intră în panică şi loveşte cu pumnii în uşă). Erika! Sunt eu, eu, Fatima! Deschide odată! (Dinăuntru se aud voci de copii strigând. Şi vocea Erikăi: Nu v-aud! Dar opriţi odată radioul ăla că îmi sparge urechile, ce naiba! Fatima îşi împreunează mâinile plină de speranţă). Aşa, Erika, spune-le... Spune-le să oprească muzica! Trebuie să mă auzi! (Muzica încetează, dar începe să se audă zgomotul unui aspirator care acoperă glasurile copiilor şi bătăile disperate în uşă ale Fatimei. Fatima îşi sprijineşte fruntea de tocul uşii, distrusă). O, Doamne, Doamne, de ce? (Trage aer în piept şi începe din nou să ciocănească cu putere. Loveşte cu pumnii, cu picioarele, urlă, îşi smulge părul din cap).

(Zgomotul aspiratorului se opreşte şi uşa se deschide în sfârşit. Apare Erika în prag. O femeie trecută de patruzeci de ani, cu aspiratorul în mână, cu un batic sub formă de turban pe cap, îmbrăcată într-un capot colorat de casă)

Fatima(repezindu-se la ea şi îmbrăţisând-o):
O, Erika, Erika, în sfârşit! Cât am aşteptat! Credeam că n-ai să-mi mai deschizi niciodată!

Erika (împingând-o la o parte cu răceală): A, Fatima, tu eşti! Ce doreşti?

Fatima (nepierzându-şi entuziasmul): O, Erika! Doream atât de mult să...

Erika (scurt): Să ce?

Fatima (aproape scuzându-se): Ştii, nu am apă caldă de o săptămână...Mi-ai spus că pot să vin săptămâna asta să...

Erika (iritată): Ţi-am spus să nu vii miercurea, că sunt ocupată!

Fatima (perplexă, cu mâinile împreunate la piept): Dar tu ai spus că....oricând...

Erika (dând din mâini şi mai iritată): Oricând, numai miercurea nu. (Dechide uşa larg, se dă la o parte şi arată cu mâna înăuntru) Uită-te şi tu! M-ai găsit taman în toiul curăţeniei! Toată casa e cu fundu-n sus! Şi în plus, mai sunt şi copiii! Mama e bolnavă la pat, n-a putut avea grijă de ei. (cu vocea din ce în ce mai stridentă) Crezi că mie mi-e uşor cu toate astea pe cap? Ivan m-a părăsit şi el, s-a dus la dracu-n praznic, la birt sau nevoia îl mai ştie unde!! Mâncarea îmi arde pe foc... (Dintr-o altă cameră se aude un pâns de copil mic). Ăla micu baună iar! Numai de musafiri nu îmi arde! Şi în plus te-ai uitat la ceas măcar să vezi ce oră e? Cine mai face vizite la ora asta?

Fatima (încremenită, cu mâinile încleştate pe piept, cu voce plângăcioasă): Te rog să mă ierţi! Promit că n-am să stau mult...Promit...O baie doar, Erika, atât, nimic mai mult...O baie în vană, în apă caldă. Te rog! Şi n-am să te mai deranjez altădată! Oraşul e murdar, străzile sunt prăfuite şi pline de noroi. (cade în genunchi) O baie, Erika, atât, o baie...

Erika (înmuindu-se un pic şi studiind-o din cap până în picioare): Ţi-ai adus săpun şi prosop?

Fatima (privind-o speriată din genunchi): Am uitat!

Erika (enervată la culme): Nici măcar atât! Vii la mine să faci baie şi nu-ţi aduci săpun şi prosop? Dar ce sunt eu? Zdreanţa ta? Obiala tuturor? Toată lumea se foloseşte de mine? Dinăuntru se aude o voce de copil strigând: Am câştigaat! Am câştigaat!. (calmându-se puţin) Nu am timp azi, ţi-am spus. Revino în altă zi.

Fatima (tot în genunchi, se târăşte spre ea şi-i îmbrăţişează picioarele): , te rog... Te implor...Am aşteptat atât...

Erika (respingând-o plictisită): Atunci mai poţi aştepta încă un pic. Vino mâine. (încântată de idee). Da, mâine. Mâine voi fi mai liberă. Mâine vine Anda acasă şi am să las copiii cu ea. Şi nu voi mai avea nici grija curăţeniei! Da, aşa e cel mai bine.

Fatima (izbucneşte în plâns): Mâine...mâine...O, nu...Nu...Până mâine mai e...atât de mult...Până mâine mai e...azi...

Erika (mai liniştită): Azi e pe terminate. Haide, nu mai boci atâta ca o mireasă în noaptea nunţii. Te duci frumos acasă, te culci şi mâine seară vii să faci baie. N-ai să mori până atunci. (O priveşte compătimitor şi îi întinde mâna) Hai, ridică-te de acolo că te văd vecinii şi se gândesc că eşti o cerşetoare! Vino mâine!

Fatima (se ridică cu greu şi rămâne pe loc, gârbovă de spate ca o bătrână, cu capul plecat, învinsă): De ce, Erika? De ce? Am aşteptat atât de mult baia asta!

Erika (cu un zâmbet, mulţumită de rezolvarea găsită de ea): La urma urmei, şi mâine e o zi, nu?

Fatima (distrusă): Mâine nu e nimic. Azi e totul...

Erika (cu un zâmbet nerăbdător): Prostii! Eşti obosită. Du-te şi culcă-te. Ai să vezi că mâine totul ţi se va părea altfel. Noapte bună! (Îi închide uşa în nas. Din casă se aude din nou muzică ritmată şi vocea Erikăi strigând: V-am spus să închideţi radioul ăla, nenorociţilor).

Fatima (rămâne în faţa uşii şi cade din nou în genunchi, doborâtă de oboseală).
Baia mea caldă...De ce? De ce? (Plânge încet, în timp ce bătăile inimii ei se aud din ce în ce mai tare, înconjurând scena din toate părţile. Se aude o frână puternică şi două maşini ciocnindu-se una de alta. Apoi alarma salvării şi a poliţiei)... Becul chior se stinge dintr-o dată şi toată scena e cufundată în beznă. Se aude o muzică stranie, ca un cor ceresc, din ce în ce mai tare. Fatima ridică mâinile spre cer. Sunt singură!...(PAUZĂ ÎN CARE MUZICA SE AUDE CÂND MAI TARE, CÂND MAI ÎNCET ÎNSOŢITĂ DE ZECI DE ECOURI). Doamne, sunt singură!... (VORBEŞTE DIN CE ÎN CE MAI TARE, IAR MUZICA SE AUDE DIN CE ÎN CE MAI ÎNCET) singură ca-n ziua dintâi!... (ACELAŞI JOC) Ca-n ziua aceea când a început totul!... (VOCEA ÎI SCADE, ÎN TIMP CE MUZICA SE AUDE TOT MAI TARE) Cum am putut să uit? (ACELAŞI JOC) (Undeva în fund se distinge un joc slab de lumini). Cum am putut să uit că a fost odată aşa? (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) (Jocul de lumini devine tot mai pronunţat). Şi au trecut atâtea zile... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC)Atâtea nopţi... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) Şi nu mi-a spus nimeni... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) Nimeni... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) Ca şi când nimeni n-ar fi ştiut... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) Ca şi când nici eu n-aş fi ştiut... (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) E oare târziu? (PAUZĂ, ACELAŞI JOC) E devreme? (ridicându-şi glasul, în timp ce muzica se aude în surdină). Doamne, ce e acum, începutul sau sfârşitul? (PAUZĂ, CRESCENDO) De ce taci? (PAUZĂ, CRESCENDO) De ceeeee taaaaaci? (Muzica atinge punctul culminant şi îi acoperă glasul, apoi se frânge brusc. Câteva minute toată scena rămâne în tăcere deplină, cufundată în întuneric absolut. Bătăile inimii Fatimei, crescendo.). E întuneric şi frig...A mai fost aşa...atunci... (încearcă să-şi amintească). Atunci...Când? Când a fost asta? Demult...Sau poate nu chiar atât de demult...Unde sunt? Cine sunt? Ce mi se întâmplă? A mai fost aşa...atunci...sau poate...(ca şi când ar avea brusc o revelaţie). Poate atunci e de fapt acum! (vorbeşte precipitat, cuvintele îi curg de la sine, fără nici un efort). Poate atunci şi acum sunt acelaşi lucru. Nu pot să trăiesc aceeaşi clipă de două ori...Identic...Deja vu...Luminile se sting în oraşe...Emisiuni radio pe unde ultrascurte... (din depărtare încep să se audă posturi de radio suprapuse) 2 + 2 = 5... N-aş putea trăi dacă n-aş şti că sunt mult mai mult decât ceea ce sunt. Cine a spus asta? Nu eu am spus-o. De ce mi-am adus aminte acum de aceste cuvinte? Moartea! Asta e moartea! Aşa începe moartea! Începe sau se sfârşeşte? Moartea are început? Din moment ce nu o cunosc, moartea poate fi orice, chiar şi nebunia aceasta. O cameră interzisă, a cărei uşă mi-a râs în faţă sfidător oridecâte ori s-a închis în urma celorlalţi. Ceilalţi! Întotdeauna ceilalţi! O poveste cu o uşă care se deshide mereu pentru alţii! Pentru oameni care promit că vor veni înapoi să ne spună ce au văzut, dar îşi uită promisiunea şi ne lasă într-o veşnică nedumerire. O uşă care ni se flutură înainte o viaţă întreagă, închizându-se şi deschizându-se mereu în urma altora, dar niciodată destul de larg ca să putem arunca o privire înăuntru. Se spune că înainte de a muri, îţi revezi toată viaţa în câteva sutimi de secundă. Eu revăd scene pe care nu le-am trăit niciodată. Un trecut care nu este al meu. Sau poate viitorul unui om care nu s-a născut încă... Formule care încă nu s-au inventat... Ţinuturi care nu s-au descoperit... Cântece care nu s-au scris şi nu s-au cântat niciodată... Unde duc toate astea? Unde e centrul spre care converg toate lucrurile? Acesta sunt cuvintele mele? Doamne, de când vorbesc eu aşa? Eu, Fatima... Sau poate nu mai sunt Fatima? Poate n-am fost niciodată! Fatima nu e decât o mască. O mască pe chipul meu... Dar cine sunt eu? Ce folos că văd şi aud când tot ceea ce vreau e să înţeleg? (Izbucneşte, într-un elan extatic!) Dar înţeleg! O, Doamne, înţeleg! Dintr-o dată lumea a devenit un flux de energie, ceva care curge înspre ceva, guvernată de un magnetism ameţitor. Lucruri, oameni, totul curge, se scurge, totul e o tornadă care adună totul în goana ei, căreia nimic nu-i rezistă... Nici eu... Şi eu mă duc odată cu celelalte... Mă destram şi curg... Devin una cu totul... O sensibilitate uriaşă care ştie, simte şi înţelege... Odată cu stelele... Cu planetele... Cu universul... Cu notele din gama do... Cu toate cuvintele din dicţionare... Cu Alfa şi Omega...

Vocea Fatimei (din partea cealaltă a scenei): Când eram mică…voiam să strâng toate lucrurile lângă mine…(Fatima tresare şi îşi duce mâna la gură, speriată, privind în direcţia de unde se aude glasul). Să le iau în braţe, să le strâng la piept…aşa cum îmi strângeam păpuşile…(Fatima vede păpuşa aruncată pe jos, o ridică şi o leagănă în braţe fredonând un cântec de leagăn). Voiam să fie cald, să ardă focul în cămin…şi să fie toţi înăuntru: mama (Mama traversează scena râzând, în lumina reflectoarelor, cu braţele încărcate de flori) tata, (Tata o ajunge din urmă pe Mama, o ia în braţe şi o sărută, apoi dispar în spate), bunicul, bunica, (Bunicul şi Bunica traversează şi ei scena la braţ, în timp ce de sus cad deasupra lor frunze ruginii), mătuşile, unchii, (Scena se umple de o mulţime de personaje vesele, gălăgioase, care o străbat în lumina reflectoarelor, şi apoi dispar în direcţia unde au dispărut şi ceilalţi), băiatul acela din vecini cu faţa plină de coşuri…(apare un adolescent plinuţ, în pantaloni scurţi coloraţi, care străbate scena cu bicicleta, alăturându-se grupului nevăzut al celorlalţi), fetiţele inginerului silvic (cum le chema? Aveau un nume ciudat, de rusoaice) (două fetiţe cu codiţe şi rochiţe dantelate străbat scena sărind coarda)…Aşa…fata doctorului Ursache… (apare o tânără, valsând, în rochie de seară, cu părul prins în coc), chiar şi doctorul acela tânăr care îmi zâmbea atât de dulce înainte de a-mi face injecţiile cu penicilină (Trece prin scenă Necunoscutul, în halat alb, cu trusa medicală de prim ajutor sub braţ). Voiam să fie toţi, toţi cu mine, să nu rămână nimeni afară…Nici oamenii, nici câinii vagabonzi, nici pisicile negre…(Scena se umple de oameni necunoscuţi şi animale, care trec prin faţa Fatimei, în timp ce aceasta, singură în colţul ei îşi leagănă mereu păpuşa, fredonând). Pentru că afară era atât de întuneric şi atât de frig…Şi în casă atââât de bine…

Vocea necunosutului (apare de undeva, din spate): „Nimeni nu ne vrea răul. Monştrii sunt inofensivi…Aţi citit "Frumoasa şi Bestia"? (pe peretele din fundal apare un monitor uriaş cu scena dansului din Frumoasa şi Bestia lui Disney).Vedeţi? Totul la urma urmei e iubire… Şi viaţa, şi filozofii, şi ciupercile…(Un colţ întunecat al scenei se luminează şi un savant cu barbă şi ochelari studiază nişte suluri de pergament. Fatima plânge strângând la piept păpuşa) Plângeţi? Aţi suferit mult…mult de tot, nu-i aşa? Cu toţii suferim mult…Ne naştem ca să suferim…Şi totuşi totul e iubire…Şi aici, şi dincolo, şi în lumile ce mai există, pe undeva...

Scena se goleşte, în semi-întuneric se distinge o uşă închisă.

Vocea Fatimei (de undeva, din fundal):
O cameră interzisă, a cărei uşă mi-a râs în faţă sfidător oridecâte ori s-a închis în urma celorlalţi. (Uşa începe să se deschidă încet, lăsând să străbată o mare de lumină). Ceilalţi! Întotdeauna ceilalţi! (Fatima începe să se apropie hipnotizată de uşă, care se deschide în continuare). O poveste cu o uşă care se deshide mereu pentru alţii! (Acelaşi joc). O uşă care ni se flutură înainte o viaţă întreagă... (Acelaşi joc). Niciodată destul de larg ca să putem arunca o privire înăuntru. ((Acelaşi joc).

Fatima (se opreşte o clipă şi se uită în jur): Acum nu e nimeni aici. Decât eu. (porneşte din nou). Nimeni nu aşteaptă să intre... (grăbeşte pasul spre uşă). Decât eu... (aleargă. Uşa se deschide larg. Lumina e atât de mare că nu se poate distinge nimic din ce e dincolo de uşă. Fatima e orbită de ea, îşi duce mâinile la ochi şi intră. Uşa începe să se închidă la loc). Sala se umple de oameni necunoscuţi. Printre ei Erika în halat de casă cu părul vâlvoi, însoţită de o liotă de copii. Se reped cu toţii spre uşă, se lovesc, se înghiontez, căutând să arunce o privire înăuntru, dar uşa se închide înainte să ajungă vreunul dintre ei la ea. Muzica încetează brusc iar scena se cufundă din nou în întuneric şi linişte absolută).

FINAL

Fragmente din Actul III

Fatima: Vă mulţumesc, domnule. Noroc cu dumneavoastră, că altfel m-aş fi dus la vale. Ce ghinion am mai avut astăzi! De mult nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva…Şi toate mi se trag de la afurisitul ăla de bilet. La ora asta trebuia să fiu deja la Erika, să fac o baie caldă, în vană…(cu nostalgie) De mult timp n-am mai făcut o baie caldă. Şi, Doamne, ce bine e! Îmi aduc aminte şi acum de băile din copilărie: tata făcea focul în cazan… un foc din ăla zdravăn, cu lemne uscate, de se încălzea…(râzând) ca în baie! Mama potrivea apa nici prea fierbinte, nici prea rece, şi aducea prosoape curate. Ce frumos miroseau prosoapele curate! Mama avea grijă întotdeauna să pună un săpun în dulap ca să împrospăteze hainele… Noi foloseam săpun de mere…Un săpun mare, verde, parfumat, numai când mă gândesc la el îmi vine să plâng.(Îşi şterge o lacrimă cu colţul mânecii) O, ce absurdă, ce ridicolă sunt! Nici nu ne cunoaştem bine şi… Vă rog să mă iertaţi, domnule…

Necunoscutul (amabil): O, nu vă faceţi probleme, doamnă, sensibilitatea nu incomodează niciodată, poate doar pe cei insensibili…Şi din câte ştiu, nimeni din familia noastră n-a făcut parte din categoria asta.

Fatima (profund recunoscătoare): Vă mulţumesc. Dar nu pot să mă stăpânesc niciodată când mă gândesc la…la săpunurile acelea mari, verzi…

Necunoscutul (înflăcărat): Nu e nimic de condamnat în asta. De fapt, şi noi foloseam tot săpunuri de mere… Noi…adică eu şi mama…pentru că tata a murit înainte de a-l cunoaşte, pe când eram încă la căldurică…(cu un zâmbet încurcat, văzând nedumerirea de pe faţa ei) Mama era însărcinată cu mine în luna a cincea când a murit. Într-adevăr, miroseau foarte frumos săpunurile de mere!

Fatima (impresionată, cu mult interes): Nu-i aşa? O, şi dvs. foloseaţi! Cine ar fi crezut! Vreau să spun…cine ar fi crezut că tatăl dvs. va muri atât de devreme! Păcat. Trebuie să fi fost un om minunat.

Necunoscutul (nostalgic): Cred că da. Mamei nu prea îi place să vorbească despre el. Amintirea lui o face să plângă întotdeauna. Şi nu-i place să plângă înaintea mea, spune că se dă în spectacol…deşi mie mi se pare un lucru foarte normal, nu?

Fatima: Da, bineînţeles. Plânsul ajută la descărcarea sufletului, iar lacrimile curăţă ochii.

Necunoscutul: Exact. Dar aşa e mama, introvertită. Vrea să pară mult mai tare decât este în realitate. Ştiţi… avem o poză de-a tatei - de fapt un tablou, un portret mare - în salon. Era un bărbat frumos, cu ochii mari, negri. Pare tipul de om cu mult bun simţ. Mi-am făcut un adevărat hobby din a descifra trăsăturile tatălui meu.

Fatima: Ce s-a întâmplat cu el?

Necunoscutul: Un accident tragic. Mergea cu maşina la serviciu dimineaţa şi a dat un camion peste el. N-a fost vina lui. Poliţia a stabilit ulterior că era vina şoferului de camion. De fapt, respectivul trăsese bine la măsea în ziua respectivă. I s-a depistat o cantitate mare de alcool în sânge. Tata a murit în drum spre spital. Maşina s-a făcut praf. Noroc că plătisem asigurarea. Când vin necazurile, vin toate deodată.

Fatima: Aşa se întâmplă. Ştiţi cum se zice. Un necaz nu vine niciodată singur. Ciudată e şi viaţa asta, nu?

Necunoscutul: E ciudat că tocmai la asta mă gândeam şi eu. Aţi citit Tagore?

Fatima: Tagore? Am auzit de el. Dar trebuie să recunosc că stau cam prost cu cultura generală. Ce era? Scriitor?

Necunoscutul: Un filozof şi poet indian. Un îndrăgostit de viaţă. A murit la o vârstă înaintată. Viaţa trebuie că e îndrăgostită şi ea de asemenea oameni din moment ce îi păstrează pentru ea atât de mult timp.

Fatima: Uite, la asta nu m-am gândit niciodată. Dar e un punct de vedere. (Râzând) Atunci şi moartea e îndrăgostită de unii din moment ce îi ia de tineri!

Necunoscutul( cu patimă): De ce nu? Uitaţi-vă, eu m-am gândit mult la asta… Au existat în cultura lumii, mai ales în literatură, dar nu numai, unele personalităţi care au murit la o vârstă extrem de fragedă, şi altele care au depăşit vârsta de optzeci de ani. Să fie oare arta, cultura, domeniul extremelor şi din punctul acesta de vedere?

Fatima: Cazuri de genul acesta se găsesc peste tot, nu numai în literatură.

Necunoscutul: Da, sunt absolut de acord, dar să pornim de la ideea că arta se inspiră din viaţă. Sunteţi de acord că până şi cele mai abstracte lucrări artistice au la bază un anumit aspect din viaţa de toate zilele? Că arta nu poate fi privită izolat de viaţa pe care o ducem şi de lumea în care trăim?

Fatima(încurcată): Nu ştiu, domnule, v-am spus că nu mă pricep aşa de bine la filozofie. Cred că v-am spus, nu?

Necunoscutul: Dar nu e nevoie de prea multă filozofie aici. Uite, să ne gândim de exemplu la o pictură abstractă. Aţi vizitat vreodată o expoziţie cu astfel de picturi?

Fatima: Trebuie să recunosc că nu.

Necunoscutul: Dar aţi văzut măcar o dată un tablou de Picasso, nu?

Fatima: Da, cred că da. Dar nu am înţeles prea multe din el.

Necunoscutul: Nu e nici o problemă. Majoritatea oamenilor nu înţeleg prea multe dintr-un asemenea tablou. Şi asta pentru că oamenii sunt atât de obişnuiţi cu lumea vizibilă în care trăim încât lumea invizibilă, a ideilor, a subconştientului li se pare o aberaţie. Dar aici voiam să ajung. Mulţi consideră că, dacă o operă de artă se inspiră dintr-o idee sau o senzaţie abstractă, pe care încearcă s-o transpună cât mai expresiv în culori sau cuvinte, această lucrare este ruptă de realitate. Dar mi se pare absurd modul în care concep unii dintre noi realitatea. Adică, judecaţi puţin şi dvs. Realitatea să însemne numai copacul pe care îl vedem şi pe care îl putem fotografia, confirmându-i astfel existenţa reală? Dar atunci modul uneori distorsionat în care acest copac se reflectă în conştiinţa noastră, ca o imagine difuză şi confuză peste alte imagini acumulate în timp prin însăşi experienţa vieţii, nu ţine tot de realitate? Visele nu ţin tot de realitate, de viaţă? Şi dacă nu, atunci de ce ţin? De subconştient? Dar subconştientul nu ţine tot de viaţă? Totul se rezumă la două lucruri, după părerea mea: viaţă şi moarte. A fi sau a nu fi, iată dilema. Viaţă e tot ceea ce cunoaştem, tot ceea ce trăim, orice experienţă nouă ce îşi lasă amprenta mai mult sau mai puţin asupra sufletului nostru. Nu există nimic pe acest pământ care să nu fie viaţă pentru noi. Nici chiar moartea. Moartea încetează de a mai fi viaţă, de a mai face parte din viaţă abia în momentul în care trecem pragul, în care murim. Moartea devine negarea vieţii doar pentru cei morţi. Pentru noi, ceilalţi e un simplu concept. Atât. Un cuvânt. Şi cuvântul ce e? Viaţă. Deci care e concluzia? Totul e viaţă atâta timp cât trăim. Şi atunci cum pot să afirme unii că nu se inspiră din viaţă atunci când scriu?

(Fatima, care a ascultat tot timpul nemişcată, dă semne de nerăbdare)

Necunoscutul (descurajat):
Scuzaţi-mă că vă plictisesc. Poate nici nu are sens ceea ce spun. E pur şi simplu o idee care mă preocupă.

Fatima(înăbuşindu-şi cu greu un căscat): Nu mă plictisiţi. Dar nu prea pot să vă urmăresc. Adică am pierdut firul logic, înţelegeţi? Totul e prea confuz pentru mine. Moartea e viaţă şi viaţa e moarte… Aşa o fi, dar toate astea mă depăşesc.

Necunoscutul: De fapt, nici nu despre asta am vrut să vorbesc. Am pornit de la problema artei ca reflectare a extremelor vieţii. Arta e şi ea viaţă, dar nu oricum, e viaţă dilatată, privită la microscop ,desfăcută, disecată, celulă cu celulă. Tot ceea ce în viaţă e 100%, în artă de vine 1000%, tot ceea ce e obişnuit, banal, devine foarte măreţ şi foarte important, ceea ce se întâmplă la scară mică e transpus la scară largă. Nu ştiu cum aş putea să mă fac mai bine înţeles. Cuvintele nu prea mă ajută. Dar ideea îmi este foarte clară în minte. Aţi citit "Manuscris găsit într-o sticlă" de Edgar Allan Poe?

Fatima: Am citit ceva de Edgar Allan Poe, dar nu-mi mai aduc aminte ce.

Necunoscutul: În povestirea asta, se vorbeşte la un moment dat de o corabie care a crescut, s-a umflat la contactul cu apa, iar lemnul ei s-a dilatat în aşa măsură încât, deşi şi-a păstrat proprietăţile iniţiale, a devenit greu de recunoscut. Acesta e rolul artei. Să dilate viaţa în aşa măsură încât să o facă de nerecunoscut. Dar numai aşa putem căpăta o idee despre ceea ce se întâmplă cu noi. O celulă a unui organism viu nu seamănă aproape deloc cu organismul luat în ansamblu, dar conţine în ea toate trăsăturile întregului. La acest lucru mă refeream când afirmam că arta este domeniul extremelor. Dar ca de obicei, cuvintele au trecut pe lângă adevăr, fără să-l atingă. Pentru că, în fond, nu de extreme e vorba aici, ci de altceva. De percepere a esenţelor. Uitaţi-vă, de exemplu, în teatrul absurd, ce se întâmplă? La Eugen Ionescu, de pildă. Aţi citit ceva de el?

Fatima( iritată): Trebuie să recunosc că nu sunt aşa de citită ca dvs.

Necunoscutul (cu un zâmbet înţelegător): Nu, nu trebuie să recunoaşteţi nimic. În faţa lumii nu trebuie să recunoaşteţi niciodată nimic. Lumea e destul de proastă ca să se lase uşor convinsă de un lucru, dacă ştiţi cum să i-l băgaţi pe gât. Şi atâta timp cât acel lucru e în favoarea dvs, de ce să nu profitaţi de naivitatea lumii? Vă plac ciupercile?

Fatima(surprinsă): Da, dar ce vă veni?

Necunoscutul(acelaşi joc): V-am văzut plictisită şi am vrut să schimb subiectul.

Fatima: Dar nu eram plictisită. Îmi face plăcere să vă ascult. Aţi început să-mi spuneţi ceva de Eugen Ionescu.(biruitoare) Vedeţi? N-am uitat.

Necunoscutul: Da, de fapt la el mă gândeam. Dar e greu să înţelegeţi ceea ce vreau să vă spun din moment ce nici nu l-aţi citit. Ştiţi care e diferenţa dintre un filozof şi o fată frumoasă?

Fatima (amuzată): Sper că nu sunteţi misogin.

Necunoscutul: A, nu, mă închin în faţa marelui mister feminin. De fapt, comparaţia e în favoarea femeii. E ca şi când ai pune faţă în faţă o ciupercă şi o floare.

Fatima: Ce comparaţie! Bănuiesc că filozoful este ciuperca şi fata frumoasă floarea. Sau poate mă înşel?

Necunoscutul: Nu, nu vă înşelaţi. E chiar aşa.(cu patos) Gândiţi-vă la toate calităţile unei flori: frumuseţe, prospeţime, gingăşie…Şi în schimbul tuturor acestora, ce poate oferi ciuperca, această ciudăţenie a firii, cu aspectul ei ridicol, greoi şi grosolan? Nimic altceva decât un fior straniu şi trist, o senzaţie de singurătate interioară, de lucru nelalocul lui, ieşit din comun. Şi totuşi, ciuperca are un merit. Un merit extraordinar, după părerea mea, pe care nu îl are nici o floare, oricât de frumoasă ar fi.

Fatima(curioasă): Care?

Necunoscutul(cu o speranţă ascunsă sub masca unui zâmbet ironic): Nu vă daţi seama?

Fatima: Nu. Îmi pare rău.

Necunoscutul(cu o umbră de nostalgie duioasă): Şi totuşi e atât de simplu. De ce nu-şi dau oamenii seama de lucrurile cele mai simple din viaţă şi încearcă să le rezolve pe cele complicate? Ce e mai simplu decât o ciupercă? Ştiţi ce e de fapt o ciupercă?

Fatima: O plantă inferioară, nu?

Necunoscutul: O plantă inferioară, da. Ba mai mult. O plantă unicelulară. Unicelulară. Vă daţi seama ce înseamnă lucrul acesta?

Fatima( fascinată, uitându-se mereu în ochii necunoscutului): O plantă unicelulară… Unicelulară…

Necunoscutul (cu patimă): Da, unicelulară. E un lucru minunat, nu-i aşa? O singură celulă. Una singură. Celula vieţii. Viaţa însăşi. Ştiţi câte celule are o floare ca să fie aşa cum o vedem noi? De ordinul sutelor de milioane, poate…ştiţi ce mărime are celula unei flori? Microscopică. Ciuperca e şi ea o celulă, şi totuşi o vedem cu ochii, o atingem cu mâna, o putem mângâia.(Ia mâna Fatimei în mâinile lui şi o mângâie cu duioşie. Fatima tresare şi îl priveşte parcă hipnotizată) O putem mângâia… şi e atât de fină la atingere… Ciuperca e un monstru. Ca şi filozoful. Iubiţi monştrii, doamnă?

Fatima( cutremurându-se): Nu…nu ştiu…

Necunoscutul (continuând s-o mângâie) Iubiţi-i. Suntem cu toţii nişte monştri. Dacă nu iubiţi monştrii, nu iubiţi nimic. Şi dacă nu iubiţi nimic, muriţi în fiecare zi. E un clişeu. Urăsc să vorbesc în clişee. Dar uneori şi ele au rolul lor. Suntem cu toţii nişte monştri. Monştri alcătuiţi din miliarde de celule, aşa cum universul e alcătuit din miliarde de galaxii. Dar filozoful e o singură celulă uriaşă. O celulă cleioasă, ridicolă, urât mirositoare, dar unica celulă care alcătuieşte de una singură un univers. (o priveşte insistent pe Fatima, mângâindu-i mâna neîncetat. Sesisează o urmă de teamă în ochii ei) Vă e teamă de mine?

Fatima(dându-şi seama că tremură): Nu…

Necunoscutul: Tremuraţi. Vă e frig?

Fatima: Trebuie să ajung la Erika…Trebuie să ajung… mă aşteaptă…

Necunoscutul(o prinde cu braţele de după umeri şi o strânge la piept): Vă e teamă! Vă e teamă de viaţă, de idei, de cuvinte, de tot… Nu trebuie… Nu…Nu trebuie…(Fatima îşi ascunde capul la pieptul lui) Nimeni nu ne vrea răul. Monştrii sunt inofensivi…Aţi citit "Frumoasa şi Bestia"? (Fatima şopteşte un "da" abia auzit) Vedeţi? Totul la urma urmei e iubire… Şi viaţa, şi filozofii, şi ciupercile…(Fatima suspină înăbuşit la pieptul lui) Plângeţi? Aţi suferit mult…mult de tot, nu-i aşa? Cu toţii suferim mult…Ne naştem ca să suferim…Şi totuşi totul e iubire…Şi aici, şi dincolo, şi în lumile ce mai există, pe undeva, dacă mai există pe undeva…Credeţi în Dumnezeu?

Fatima: Doamne, cum să nu cred?

Necunoscutul: Atunci de ce vă temeţi? Iertaţi-mă. Nu trebuia să vă întreb asta. Aţi dus o viaţă foarte neîmplinită. Nu mai plângeţi…N-aţi iubit niciodată?

Fatima: Ba da…Demult. Îl iubeam. Dar s-a întâmplat ceva…Nu ştiu ce s-a întâmplat…

Necunoscutul: Aţi fost căsătoriţi?

Fatima: Nu…M-a înşelat cu cea mai bună prietenă a mea…

Necunoscutul: Iartă-l.

Fatima: L-am iertat de mult. Dar nu trebuia s-o facă. Nu trebuia…

Necunoscutul: Iartă-l încă o dată acum, în faţa lui Dumnezeu, în faţa cerului şi a pământului. Nu plânge. E lună plină, vezi? Undeva se scrie istoria noastră…Ţi-am spus "tu". Nu ştiu cum, de ce, mi-a venit aşa pur şi simplu. Iartă-l. Şi iartă-mă şi pe mine.

Fatima: N-am de ce să te iert. Nu mi-ai greşit cu nimic.

Necunoscutul: Ba da. Toţi greşim faţă de toţi. Te-am făcut să plângi. Şi nici măcar nu te-am întrebat cum te cheamă.

Fatima: Fatima…Mă cheamă Fatima…Nu înţeleg. Am pornit spre casa Erikăi. Voiam să fac o baie în vană, o baie caldă, ca atunci, în copilărie…

Necunoscutul: Pe mine mă cheamă…Dar ce contează cum mă cheamă?

Fatima (agăţându-se de el ca înecatul de un pai): Nu contează. Dacă mă iubeşti nu mai contează nimic.(Cu un hohot isteric de râs) Sunt nebună! Nebună de legat! Nu mi-ar păsa dacă viaţa mea s-ar sfârşi…aici…Dar trebuie să trăiesc o poveste de dragoste… trebuie să iubesc…Mi-e silă de nopţile acelea lungi în care mă trezesc singură, mereu singură…

Necunoscutul (trecându-şi mâinile prin părul ei) Şi tu eşti un monstru, dacă crezi că mă iubeşti…

Fatima (cu glas plângăreţ): Nu-mi mai vorbi de monştri…Mă sperii. Vorbeşte-mi de dragoste…Ca în filmele alea lacrimogene. Ca în telenovele. Spune-mi că mă iubeşti, că ţi-ai da viaţa pentru mine, că vrei să alini singurătatea nopţilor mele pustii. Poate ţi se pare o prostie, dar simt nevoia să aud aşa ceva.

Necunoscutul (compătimitor): Sărmana Fatima…Sărmana şi nefericita Fatima…

Fatima (strângându-l şi mai tare la piept): Spune-mi…Haide…Spune-mi…

Necunoscutul: Te iubesc…Dar nu cum iubeşte o floare o altă floare…Nu cum iubeşte o ciupercă o floare parfumată…Ci cum se iubeşte o ciupercă pe sine…în nebunia ei tristă şi fără speranţă…în patima ei narcisistă şi masochistă. Îţi dai seama cât de mult te iubesc?

Fatima (în şoaptă): Am peste patruzeci de ani. E mult…Foarte mult…Sunt bătrână…

Necunoscutul (sărutând-o pătimaş): Patruzeci? Bătrână? Eu am o mie de ani…Sau poate şi mai mult…

Fatima (gingaşă şi şăgalnică): Ce prostii vorbeşti! Ce prostii vorbim! Dar mă iubeşti! Ne iubim! Aş vrea să mor…

Necunoscutul (tandru, ca orice îndrăgostit): De ce să mori?

Fatima (desprinzându-se din îmbrăţişarea lui şi ridicând mâinile spre cer): Pentru că vreau să fie mereu azi…niciodată mâine! Aş vrea să plouă, să tune, să fulgere…Să se ridice munţii şi să se mute de la locul lor! Să se ridice valul mărilor până la cer! Să adoarmă timpul pentru totdeauna! Dar să nu mai fie mâine! (strigând din toate puterile) Sunt fericită! Doamne, mă auzi? Îţi mulţumesc pentru că sunt fericită! Pentru prima oară în viaţa mea, sunt fericită! Cum voi mai putea trăi după ce am fost fericită? Ce bine că nu suntem mai des fericiţi! E ca şi când ne-am uita la soare prea mult şi am orbi! Sunt oarbă, Doamne! Oarbă ca o cârtiţă, ca un liliac, oarbă ca iubirea!

(Stelele, care până atunci fuseseră răsfirate pe cer, se aliniază deodată una sub alta într-un şir ce pare infinit. De undeva, din fundal, se aude o muzică ciudată, cântată de un cor îndepărtat, al cărei ecou face ca totul să pară ireal. Fatima şi necunoscutul rămân în picioare îmbrăţişaţi, cu privirile aţintite spre cer, cu feţele luminate de o rază ciudată care-i face mai frumoşi)

Fatima (cu un zâmbet fascinat):
Vezi?

Necunoscutul (mai puţin mirat, dar fericit): Văd.

Fatima: Ce e?

Necunoscutul: Nu ştiu.

Fatima (acelaşi joc): N-ar trebui să ne mirăm?

Necunoscutul: Poate.

Fatima: Nu-mi amintesc să mai fi văzut aşa ceva.

Necunoscutul: Nici eu.

Fatima (acelaşi joc): Ce să fie oare?

Necunoscutul: Îmi aduce aminte de povestea aia, Jack şi vrejul de fasole. Parcă sunt trepte.

Fatima (încântată): Trepte! Jack şi vrejul de fasole! Am citit şi eu povestea asta! Nu e ciudat că am găsit în sfârşit ceva ce am citit amândoi? Şi unde duc oare?

Necunoscutul: Undeva trebuie să existe o stea mai mare decât celelalte. Nu-ţi aduci aminte?

Fatima (făcând un efort să-şi amintească): Parcă… O stea mai mare decât celelalte…Totul s-a întâmplat foarte demult, nu-i aşa?

Necunoscutul: Vezi? Începi să-ţi aduci aminte.

Fatima: Tu ştiai de la început?

Necunoscutul: Nu chiar de la început. A trebuit să treacă ceva timp ca să-mi dau seama…Dar acum ştiu. Vezi? Ţi-am spus că nu are de ce să-ţi fie teamă. Suntem tot noi.

Fatima (cu sentimentul zădărniciei): Şi câţi au trebuit să moară în războaie! Ce ciudat să ne întâlnim tocmai aici. Ce departe e steaua aceea! Mereu tot mai departe…Cine ne-ar mai crede dacă astăzi dacă le-am spune?

Necunoscutul: Dacă am şti cum să le spunem, ne-ar crede. Am scrie o carte, am scoate o revistă, am tipări broşuri şi le-am vinde la colţ de stradă! Am da la ziar, la televiziune. Oamenii cred tot ceea ce e greu de crezut. (Înflăcărat ca un copil) Vrei? Să ne luăm o trăsură…sau să ne facem un balon…Să colindăm prin toată lumea, să le strigăm prin pieţe? (De undeva, din depărtare se aude un clopot) Auzi? E semnul biruinţei!

Fatima (agăţându-se de cuvintele lui): Ne-ar crede?

Necunoscutul: Cred că da.(descurajat deodată) Dar în fond ce importanţă mai are? Cu ce ar schimba asta soarta lumii?

Fatima (visătoare, fericită): Ar înceta războaiele…Copilaşii nu ar mai plânge…Toată lumea ar fi fericită…(bătând din palme ca un copil) Uite, aşa, ca şi mine!

Necunoscutul (din ce în ce mai dezamăgit): Crezi că pentru ei ar conta? Ne-ar ucide cu pietre ca şi pe ceilalţi… Ne-ar răstigni pe cruce… Ne-ar pune bombe în balon… Le-ar fi frică de noi. S-ar ascunde. Ca şi cârtiţele. Când eram mic aruncam apă în găurile cârtiţelor ca să le fac să iasă la lumină…Dar cârtiţele sunt obişnuite doar cu întunericul. (cu un zâmbet) Când eram mic…Mama îmi spunea poveşti…Ai visat vreodată că zbori?

Fatima (visătoare): Că zbor…Că zbor…(îşi ridică mâinile spre cer şi le mişcă prin aer, ca pe nişte aripi) O, Doamne, cât de fericită sunt! (devenind deodată circumspectă) Crezi că cineva mai ştie?

Necunoscutul (tresărind din visare): Să ştie? Ce?

Fatima: Despre noi.

Necunoscutul: Nu. Oamenii dorm la ora asta. Oamenii dorm întotdeauna. Chiar şi atunci când sunt treji.

Fatima (făcând jocul de mai înainte al Necunoscutului): Când eram mică…Voiam să strâng toate lucrurile lângă mine…Să le iau în braţe, să le strâng la piept…aşa cum îmi strângeam păpuşile…Voiam să fie cald, să ardă focul în cămin…şi să fie toţi înăuntru: mama, tata, bunicul, bunica, mătuşile, unchii, băiatul acela din vecini cu faţa plină de coşuri…fetiţele inginerului silvic (cum le chema? Aveau un nume ciudat, de rusoaice)… fetiţa doctorului Ursache… chiar şi doctorul acela tânăr care îmi zâmbea atât de dulce înainte de să-mi facă injecţiile cu penicilină. Voiam să fie toţi, toţi cu mine, să nu rămână nimeni afară…Nici câinii vagabonzi, nici pisicile negre…Pentru că afară era atât de întuneric şi atât de frig…Şi în casă atât de bine…Mai ales când trebuia să fac baie şi mama îmi pregătea apa în vană…şi mă spăla pe spate, şi-mi spăla părul cu şampon, iar tata mă lua în braţe şi fugea cu mine până în cameră să nu răcesc…Şi-apoi ne uitam cu toţii la televizor la câte un film muzical, din alea cum se dădeau pe vremuri…cu happy end. Încercam să nu mă gândesc la nimic, căci dacă îmi aduceam aminte de un lucru rămas afară, simţeam că se rupe ceva în mine, şi plângeam ca şi cum s-ar fi sfârşit totul…

Necunoscutul (duios): Ştiam…ştiam că undeva plânge cineva…pentru mine…Dar credeam că e Dumnezeu…Şi mă simţeam atât de important!

Fatima: Când plouă spuneam că sunt lacrimile lui Dumnezeu. Îmi plăcea să mă plimb prin ploaie, fără umbrelă. Ploaia făcea lumea să pară mai mică…De parcă ar fi fost de ajuns să întind mâna şi aş fi atins cerul. Şi acum mai simt câteodată aşa. Când plouă devin şi eu filozoafă. Nu e ciudat?

Necunoscutul: Că devii filozoafă?

Fatima (Înăbuşindu-şi cu greu un căscat): Nu… Că mi-am adus aminte acum de toate astea. Credeam că le-am uitat de mult.

Necunoscutul: N-am uitat nimic…Nici unul dintre noi. (Fatima cască din nou) Ţi-e somn?

Fatima: Nu… Nu vreau să-mi fie somn. Mi-e teamă să dorm.

Necunoscutul: De ce ţi-e teamă?

Fatima: Mi-e teamă că mă voi trezi.

Necunoscutul: Mereu ţi-e teamă…Te-ai schimbat mult. De ce nu dormi totuşi puţin? O să-ţi facă bine.

Fatima (căscând din nou): Nu vreau să dorm…Şi totuşi ştiu că am să dorm. Mi-e teamă…de tot…Teamă de viaţă…teamă de moarte…teamă de ziua de mâine…când…(se opreşte speriată, ca şi când ar fi vrut să spună o blasfemie)

Necunoscutul: Mie nu mi-e teamă de nimic.

Fatima(cu umilinţă): Mi-e teamă de presimţiri…de presimţirea că vei pleca…Întotdeauna mi-a fost teamă de presimţiri. Şi poate pentru că mi-a fost teamă s-au adeverit întotdeauna. Sau mi-a fost teamă pentru că s-au adeverit întotdeauna. Vei pleca, nu-i aşa? Nu poţi să mă priveşti în ochi. Ştii bine că am dreptate.

Necunoscutul (strângând-o la el, parcă înadins să îi evite privirea): Vom călători prin lumea întreagă…Vom lipi afişe… Vom arunca manifeste din balon…Vom năvăli în biserici, în săli de teatru, pe stadioane…Le vom spune adevărul! Îi vom face să înţeleagă…Vom smulge microfoanele reporterilor la emisiunile de maximă audienţă, vom striga în faţa unei lumi întregi, şi ne vor asculta. Măcar din curiozitate, la început…apoi din dorinţa de a înţelege…Ne vor iubi…Vor plânge cu noi…Vor opri masacrele. Vor opri toată lupta asta searbădă a lor de supravieţuire…Ne vor pune în cântece…Vor organiza serbări în cinstea noastră, oriunde ne vom duce…

Fatima (cu tot mai multă amărăciune şi luciditate): Vei pleca…Acum sunt sigură. Nu pot să fac nimic ca să te opresc, nu-i aşa? (privind rugător spre cer, unde stelele sunt încă aliniate una sub alta)

Necunoscutul (ca într-un delir, uitând de sine):
Toată lumea e a noastră. A ta. Toate poveştile ce s-au scris sunt despre tine…Tot ce se va scrie de acum înainte va fi despre tine…

Fatima (cu glas plângăreţ): Vei pleca…Mâine în zori, când mă voi trezi, vei fi departe…Sărută-mă…Săruta-mă acum, înainte de a adormi…Sărută-mă de început şi de sfârşit. De viaţă şi de moarte.

Necunoscutul (o sărută scurt pe frunte): Sărutul lui Iuda şi sărutul îngerilor…

Dormi, dormi… Mâine trebuie să fii odihnită…

Fatima (pe jumătate adormită, murmură vorbe confuze): Mâine…să mă opreşti… vom merge…să mângâiem ursuleţii…vom mângâia ursuleţii, toţi ursuleţii…nu-i aşa?(adoarme cu capul pe umerii necunoscutului, care o aşează pe pământ, apoi o acoperă cu haina lui. Din fundal se aude din nou melodia fantomatică, cântată de un cor sau de un flaut. Stelele se sting una câte una, până se face complet întuneric pe scenă)

Necunoscutul (cu un oftat):
Da…da…Toţi ursuleţii… Toţi ursuleţii…

(Sfârşitul actului III)

Paralele şi intersecţii


Motto
1
2

2


Astăzi va fi prima zi. Prima zi în care se va schimba ceva. Ştia că îi va fi greu să meargă pe calea pe care şi-a ales-o, dar acum nu mai putea da înapoi. Nu mai voia să dea înapoi. Era singura cale. Dar şi cea mai dureroasă.

- Trebuie să fiu puternică, îşi repeta ea, încercând să alunge teama care o cuprindea instinctiv. Sunt puternică.

Privi moto-ul ei înscris pe perete cu litere de-o şchioapă şi închise ochii.

- Prima zi, şopti ea şi simţi cum îi creşte adrenalina. Începutul sfârşitului.

Totul nu avea să dureze decât şase zile... dar după aceste şase zile va fi un cu totul alt om. Şase zile. Timpul în care a creat Dumnezeu lumea. Iar încununarea celei de-a şasea zi va fi ea însăşi, omul cel nou, eliberat de nelinişti, de fobii şi de temeri. În ziua a şaptea se va odihni. O odihnă binemeritată. O odihnă câştigată cu multă suferinţă şi curaj. Ziua a şaptea va fi abisul.

Luă lista scrisă cu litere roşii cu o seară înainte şi sublinie cuvântul de la punctul 1.

Ceasul bătu ora şapte. Era ora la care se trezea de obicei ca să meargă la facultate. Dar nu azi. Nu în următoare zile. Acum avea treburi mai importante de făcut.

Îşi făcu un duş. Se dădu cu loţiune de corp din cap până-n picioare. Se îmbrăcă cu rochia cea roşie, se fardă, se rujă, îşi pieptănă părul şi se parfumă. La sfârşit se uită în oglindă. Era mulţumită de rezultat. Arăta bine, mirosea bine, se simţea răsfăţată. Acestea erau atuurile lumii în care trăia. Vraja care îi prindea pe oameni în mrejele ei, făcându-i robi. Luându-le libertatea. Făcându-i vulnerabili. Cel mai mare prieten şi cel mai mare duşman. Micile conforturi care făceau moartea să pară şi mai înspăimântătoare. Dar ea nu mai avea să se lase robită de toate astea. Nu pentru mult timp. Astăzi mai recursese la ele pentru că făceau parte din plan. Dar în curând totul se va schimba. Se privi mândră şi îşi studie, ca de atâtea alte ori expresia feţei, de dincolo de machiaj. Era chipul unui învingător, un om care ştie ce vrea şi e gata să meargă până-n pânzele albe pentru a-şi duce scopul la îndeplinire.

- Nu mai departe decât ieri eram fetiţa cea speriată, gata să dea bir cu fugiţii la prima adiere de vânt. Dar iepuraşul trebuie să moară. Leoaica trebuie să învingă. Pentru că întotdeauna e aşa. Oricât de mult am iubi iepuraşii, ei întotdeauna sfârşesc prin a fi mâncaţi. Şi toate celelalte animale drăguţe şi inofensive... Viitorul e al leilor. Şi al pisicilor, care, în ciuda rafinamentului şi a aparentei lor delicateţi, sunt tot feline. Legea junglei. Supravieţuirea. Singurul instinct mai puternic decât cel al supravieţuirii e instinctul autodistrugerii. Supravieţuirea e la urma urmei tot un lucru care te robeşte. Autodistrugerea e singura care eliberează, pentru că dincolo de ea, nu te mai robeşte nimic.

Închise ochii, ameţită de perspectiva care-i stătea înainte.

- Ca să scap de teamă, trebuie să o privesc drept în faţă. Oamenii fug de lucrurile de care le e teamă, dar asta nu face decât să le sporească vulnerabilitatea. Eu voi dărâma, pe rând, toate barierele care-mi stau în cale spre adevărata libertate. Şi la sfârşit îmi voi savura victoria, orice ar însemna ea. O, numai dacă aş putea să rezist până la sfârşit!

Câte nu începuse de-a lungul timpului şi le lăsase baltă. Se plictisea repede şi era atrasă mereu de lucruri noi. Dar experienţa care o aştepta era ceva nou, ceva teribil, care îi dădea fiori. Nu avea cum să se plictisească. Totul va începe de la zero, va creşte până va atinge cote maxime, pentru ca apoi să se reducă din nou la zero. Zeroul final. Cel la gândul căruia tremurau toţi.

Auzi sirena unei salvări apropiindu-se şi sângele începu să-i pulseze prin vene. Durere. Suferinţă. Moarte. Lucrurile de care îi era cel mai teamă. Ruşine, trădare, absurd, nebunie. Golul fiinţei. Clipa în care toate lucrurile îşi vor pierde sensul. Clipa în care nu va mai putea spune „mâine”. Abisul care o aştepta, indiferent ce ar fi făcut, indiferent încotro ar fi fugit. Singura şansă era să iasă în întâmpinarea lor, să se arunce de bună voie în hăul acela ce se căsca înaintea ei.

1


Mai erau câteva minute până la ora trei după amiaza, după fusul Europei Centrale. La etajul al doilea al unui bloc dintr-un oraş de provincie, o fată de nouăsprezece ani scria în jurnalul ei:

„Sunt ultimul om de pe pământ. Un animal jalnic care nu-şi găseşte locul pe lumea asta. M-am săturat să trăiesc în teamă. Teamă. Mereu teamă. La fiecare pas. La fiecare gură de aer pe care o trag în piept. O viaţă bazată pe teamă de la A la Z. Teamă că mama mea va muri şi voi rămâne singură. Teamă că bărbaţii îmi vor frânge inima. Teamă că nimeni nu mă va iubi pentru ceea ce sunt. Teamă că voi îmbătrâni şi mă voi ofili ca o floare fără apă. Teamă de monotonia vieţii. Teamă de agonia morţii. Teamă de viaţa de după viaţă... Trebuie să-i pun capăt. Şi singura cale prin care pot să-i pun capăt e să-mi înfrunt groaza de moarte şi să ies în întâmpinarea ei. Dar mai întâi...”

Cam în acelaşi timp, într-un colţ al unei case prăfuite, de modă veche, un păianjen îşi ţesea pânza.

Lumina care se filtra prin jaluzele făcea ca particulele de praf ce pluteau prin aer să devină vizibile în anumite porţiuni, ca o ploaie de steluţe argintii. Tânărul le privi cu un surâs ciudat şi se gândi la zăpezile de pe munţi şi la puzderia de stele de pe Calea Lactee. Se gândi la toţi savanţii care în acel moment se aflau în laboratoare, încercând să descopere tainele universului. La toate mamele care în acel moment le spuneau poveşti copiilor, încercând să-i facă să-şi doarmă somnul de după amiază. La toţi oamenii care în acea clipă zâmbeau pe stradă unui necunoscut. La toate adolescentele care-şi strângeau perna în braţe. La toţi pacienţii din spitale care făceau integrame. La toţi singuraticii care mângâiau câinii vagabonzi. La toţi cei care decolau în primul lor zbor cu avionul... La toate femeile însărcinate care îşi mângâiau burta. La toţi cei care rosteau, fără să ştie, acelaşi cuvânt, în aceeaşi clipă, la zeci de mii de kilometri distanţă unul de altul, în zeci de limbi necunoscute.

La toţi oamenii care, dacă l-ar fi văzut în acea clipă, ar fi spus cu dispreţ: „Omul acesta nu face nimic” fără să ştie că în adâncul sufletului, se gândea la fiecare în parte şi îi iubea pe toţi. Faptul că nu făcea nimic acum nu-l deranja, pentru era prea plin de farmecul acelei clipe unice în timp.

- Doamne, spuse el, privind dincolo de jaluzele la un cer care nu se vedea. Ştiu că nu sunt vrednic să-ţi cer o minune, şi totuşi astăzi 25 iunie, anul de har 2005, acum, la ora.... (se uită la ceas) paisprezece şi cincizeci şi şase de minute, eu, umilul tău slujitor, îndrăznesc să-ţi cer o minune. O, nici eu nu ştiu ce să îţi cer. Îmi dau seama de însemnătatea acestui moment, în care am îndrăznit să îndrăznesc să-Ţi cer ceva, dar nu ştiu ce să cer. Pentru că nu ştiu ce-mi lipseşte. Sau ce lipseşte altora. Oamenilor în general. Intuiesc ce caută şi de ce caută. Dar acesta e unul dintre subiectele tabu, în care puţine se pot schimba. Să te rog să-mi dai puterea să schimb ceva? Ceva vital? Ceva esenţial? E poate prea mult. Să-ţi cer înţelepciune ca şi Solomon? Înţelepciunea e un lucru important. Dar frumuseţea lumii n-o poţi vedea fără un pic de nebunie. „Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor.”

Închise ochii şi prin perdeaua pleoapelor văzu perdeaua roşietică ţesută din razele soarelui.

- Lumina. Am ochii închişi şi totuşi văd lumina.

Din punctul lui de vedere, atât era de ajuns. Nu mai avea nevoie de nici o altă minune. Faptul că devenise conştient de această experienţă pe care o trăise de nenumărate ori era deja „ceva”. Încă nu ştia care erau implicaţiile acelei descoperiri, dar avea intuiţia că ea putea schimba ceva.

- Nu-i aşa că mă mulţumesc cu puţin? Dar uneori puţin înseamnă mai mult decât mult.

Zâmbi şi sări din pat cu vioiciune. Trase jaluzelele şi lumina se revărsă în cameră cu dărnicie, mângâind fiecare cotlon ce până atunci fusese ascuns în întuneric. Niciodată nu simţise atât de adânc şi de plenar cât de frumoasă era viaţa.

Motto


Motto-ul ei: Decât să-ţi fie frică, mai bine să ţi se întâmple lucrul de care ţi-e frică.

Motto-ul lui: Menirea noastră e să facem ca lumina să fie întotdeauna cu un pas înaintea întunericului.

Ultimul azi


1
2
3
4
5

5


În curând am să fiu liberă. Şi acest gând parcă mă face liberă încă de pe acum. În curând voi fi ca o pasăre, îmi voi întinde aripile şi voi zbura dincolo de linia orizontului. În curând voi lăsa în urmă toate mările şi oceanele lumii, toţi munţii cu creste înzăpezite, toate oraşele cu lumini aprinse în noapte. Nu ştiu încotro voi zbura, spre soare sau spre întuneric, dar lumina acestui zbor îmi încălzeşte inima ca un ceai cald la gura sobei într-o seară friguroasă de iarnă.

Povestea mea începe aşa:
A fost odată ca niciodată...
A fost odată o fată pe nume Olga. O fată pentru care lumea a fost întotdeauna un nod dureros în piept şi viaţa o gură de aer luată pe neaşteptate. O fată pentru care sunetele erau întotdeauna prea puternice, lumina prea stridentă, obiectele prea colţuroase, mirosurile prea grele. O fată care suferea de o boală ciudată, fără nume. Oamenii spuneau despre ea: "Se adaptează greu." Îi venea greu să facă ceea ce trebuia făcut dar i se părea floare la ureche orice lucru pe care ar fi putut alege să nu-l facă în momentul acela. Pe pajiştea ei păşteau turme de oi liniştite, fără să simtă apropierea furtunii. Apoi dintr-o dată furtuna venea. De cele mai multe ori nu era decât o rafală de vânt mai puternic, dar în ochii ei era furtună. Ştia că existau furtuni mult mai mari, furtuni adevărate. Şi îşi îngropa faţa în palme, întrebându-se: "Dacă o rafală de vânt e atât de zguduitoare, cum e să înfrunţi o furtună adevărată, un uragan?"

Ceea ce pentru majoritatea oamenilor era o şoaptă, pentru ea era un ţipăt. Şi ceea ce pentru majoritatea oamenilor era ascuns în tenebrele tăcerii, se materializa pentru ea într-o şoaptă. Şi tot aşa, prinţesa creştea într-o lună cât alţii într-un an. Pe când alţii născuţi deodată cu ea abia începeau să rostească primele cuvinte, ea scria deja poezii, cu rimă şi în vers alb. Avea deja câteva volume publicate. Oamenii o opreau pe stradă şi-i cereau autografe. Îi ziceau „copilul minune”. Ea le zâmbea timid, de dincolo de ochelarii cu rame negre, şi cei care reuşeau să-i prindă privirea pentru o clipă vedeau în ea ceva ce le zguduia universul interior, fără să-şi poată explica prea bine ce şi de ce. Olga la 6 ani: o bunicuţă în miniatură. Olga la 16 ani: o frumuseţe stranie, ca un castel străvechi privit la lumina lunii. Sălbatică şi tristă. Senină şi tulburătoare.

4


Ultimul azi începe cu primul pas. Drumul iniţiatic. Un drum parcurs de milioane de ori înainte, dar conştientizat abia acum. Pasul meu acoperă un anumit unghi, urma paşilor mei prin cameră... o mulţime de puncte în plan, latitudine, longitudine... Lumina soarelui a fost aici doar o singură dată. Doar o singură dată a strălucit aşa, peste paşii mei, peste partea aceea din covor care seamănă cu un cap de câine. Aş putea să scriu un studiu de zeci de pagini despre clipa aceea. Despre clipa când soarele şi-a zâmbit sieşi în oglinda conştiinţei mele şi a îmbrăţişat capul de câine de pe covorul vişiniu cu alb. Moment memorabil în istorie. De ce să fie orice altceva mai important ca asta?

Şi glasul din trupul meu – glasul acela pe care, oricât încerc, nu reuşesc să-l localizez – îmi spunea atunci: „Întoarce-te la dragostea dintâi.” Dragostea dintâi. Soarele intersectat cu capul de câine din covor. Paşii mei la marginea capului de câine. Ultimul azi. Ce înseamnă asta? Care dragoste? Cine a vorbit de dragoste? Unde e, care e dragostea dintâi? Oare cineva încerca să-mi vorbească, să-mi transmită ceva? Undele radio din capul meu se intersectau din nou... Voci suprapuse. Posturi neclare... „Vom lupta şi vom birui...” „Oraşele se înfierbântă, luminile se aprind, noaptea e mai grea ca niciodată...” Dacă aş putea să-mi transform sufletul în ceva, l-aş transforma într-un cântec sau într-o apă curgătoare.

„Viteza luminii este viteza de propagare a luminii în vid şi, conform cunoştintelor pe care le avem în prezent, este viteza maximă pe care o poate atinge un corp, indiferent de mediul în care se deplasează.” (Wikipedia).

Ceva din mine vrea să ţâşnească la suprafaţă, se luptă cu presiunea de la intrare care îl apasă în jos, ceva din mine e aproape lumină... Cum puteţi opri lumina? Sau aproape lumina? Inima bate... la o uşă pe care n-o deschide nimeni. Tot bate şi nimeni nu-i răspunde.

Inima bate
la o uşă pe care n-o dechide nimeni...
Tot bate
şi nimeni nu-i răspunde.
"Caută şi vei găsi,
bate şi ţi se va deschide"
De ce a tăcut inima oare?

El m-a privit azi dimineaţă. Eram singură pe bancă şi lângă mine Mortul. I se spunea astfel pentru că avea faţa de o paloare cadaverică.
- Cum spuneai că te cheamă?
- Olga.
- Olga... Nu te-am mai văzut de mult scriind. Mai scrii?
- Mai scriu.
- Ce zi frumoasă, nu?
- Da, foarte frumoasă.

Da, foarte frumoasă. Doar puţin vânt. Şi câţiva nori. Şi un soare trist, de sanatoriu.

- A fost o vreme când şi eu scriam. Poezii în special. Dar azi n-aş mai putea-o face.
- Nu? De ce nu?
Zâmbet trist.
- Pentru că pe vremea aceea aveam o speranţă. Speram că voi putea schimba lumea, că o voi putea face mai bună.
- Înţeleg.
- Pe urmă am aflat că lumea nu vrea să fie schimbată. Şi am mai aflat ceva. Că e destul de greu să mă schimb pe mine, darămite să mai încerc să schimb lumea.
Acum mă aflu aici. Nu ştiu pentru câtă vreme. Ştiu că nu e mai bine afară decât aici. Viaţa e peste tot. Îi simt pulsul şi nu e cu nimic mai scăzut aici ca oriunde altundeva. Dar mă simt atât de singur. Tu nu te simţi singură?
- Uneori.

Am vrut să spun: "Singurătatea pe care o simt eu e singurătatea sufletului în faţa morţii, singurătatea condamnatului la moarte. O singurătate metafizică şi totuşi atât de reală."

3


Alerg sălbatică prin grădini. Lumea e un cimitir uriaş. Peste tot, mirosul morţii. Pe pielea mea sunt linii care spun poveşti, litere ciudate, hieroglife... Nimeni nu le-a citit vreodată... Vor rămâne în baza de date a lucrurilor care au trecut neobservate. O carte uitată pe raft, pe care n-a citit-o nimeni. Mă doare dorinţa de a lăsa ceva, ceva din mine.

Azi. Dimineaţă. Soare. 21 grade celsius. Trăiesc într-o lume în care există grade celsius, şi dimineaţă, şi soare. Aş vrea să duc cu mine o listă cu toate lucrurile. Dar ştiu că lista va rămâne aici. Nimic nu-mi va aduce aminte, când voi fi altceva în univers, de gradele celsius, de copacii cu flori albe şi roz, de pisicile vărgate şi de cuvintele care încep cu litera „i”. De ce există atâtea lucruri, dacă nu mi se dă voie să iau nimic cu mine? Şi cuvintele... Doamne, cât mă dor acum cuvintele...

Poate într-o zi voi şti toate limbile pămîntului. Nu. Greşit. Poate într-o zi voi fi toate limbile pământului. Greşit. Pentru că nu există „zi”, nu există „poate”, încă nu ştiu nimic din ce există. Poate că nu există nici „există”.

Cum a început ultimul azi?

Cu prima clipă a dimineţii, în care am zărit lumina prin perdeaua roşietică a pleoapelor. Era aceeaşi lumină dintotdeauna, lumina_Eu, contaminată cu microbul conştiinţei de sine a condamnatei la moarte. Salonul uriaş, patul gol de lângă mine. Cearşafurile albe, hainele de pat de un alb imaculat. Soarele – bolnav de lumină albă, dureroasă. Soarele meu era un soare trist, bolnav, de sanatoriu. Ca un neon deasupra unei mese de operaţii. Ca un neon cu conştiinţă, pulsând prin venele celui operat.

Eram de multă vreme aici şi mă simţeam atât de singură. Încercam să fur băncilor povestea celor care au stat pe ele. Dar risipa de suferinţă întipărită peste tot mă deprima. Lumea-eu era un salon de spital, cu neoane, cu mirosul de farmacie, cu tăcerea întreruptă din când în când de ţipete. Şi peste tot, amprenta „ultimului azi”. Sentimentul că am dormit prea mult, că o parte din mine doarme şi când sunt trează, doarme mereu, tocmai pentru că în lumea-sanatoriu ţi se face somn instantaneu numai de la mirosul de medicamente şi de la luminile obositoare de neon.

E prea târziu. Cuvintele s-au spus şi s-au repetat de atâtea ori. N-a mai rămas nici un cuvânt nespus. Ce rost au cuvintele, dacă spun numai ceea ce s-a mai spus? Cuvintele ar putea să ne salveze, dacă ar aduce ceva nou. Dacă ne-ar deschide porţi spre lumi închise... cuvintele sunt parole doar pe calculator... în realitate există încă multe spaţii fără parolă, ca o uşă al cărei cheie a fost aruncată în abis. Trăim într-un univers cu uşi fără chei, cu spaţii fără parolă... sau poate e vina noastră, poate uşile au chei, dar noi suntem prea inferiori să le găsim. Spaţiile au parolă dar noi suntem prea înapoiaţi să descoperim sistemul de criptare.

2


Eu fac parte din cea de-a treia categorie de muritori: cei care ştiu cu exactitate că ziua aceasta e ultimul „azi”. Şi asta mai adaugă un element în plus în formula noastră. Un câine văzut cu ochii condamnatului la moarte va fi radical diferit de acelaşi câine văzut cu acelaşi ochi în acelaşi loc, dar înainte ca omul să fie conştient de condamnarea lui.

Copacul condamnatului la moarte e un obiect preţios, un obiect de colecţie, care se găseşte mai rar decât alţi copaci. Copacul în sine va purta pentru totdeauna fragmente din sufletul celui care l-a privit, va duce cu sine ceva din energia şi tainele acestuia. Copacul nu va mai fi niciodată acelaşi. Poate, dacă ar fi să ne exprimăm poetic, va fi un pic mai trist ca de obicei, poate vântul foşnind prin frunze se va suprapune cu strigătul mut al acelui suflet singur în faţa eternităţii. Cert e că acel copac, copacul_Eu - Condamnatul, va rămâne pentru totdeauna undeva, într-o bază de date personală. Şi chiar şi atunci când baza de date se va şterge, odată cu distrugerea hard discului, el tot va rămâne undeva, în arhivele universului, de unde nimic nu se şterge, şi poate, o dată Dumnezeu îl va scoate la lumină şi-i va da un nou sens. Poate va primi un nou cod şi va deveni altceva, ceva mai mult decât a fost prin faptul că i s-a adăugat ceva.

Să nu uitaţi niciodată – vă spun eu, condamnata la moarte – că undeva există o bază de date cu toate imaginile de pe retina voastră, de la cel mai neînsemnat copac până la zâmbetul celui pe care l-aţi iubit cel mai mult. Nu ştiu cum se foloseşte Dumnezeu de aceste lucruri, dar ştiu că dacă El poate să facă ceva neînchipuit de frumos din nimic, cu atât mai mult va putea să transforme amintirile şi visele voastre în perfecţiune.

E impropriu spus: „Mâine am să mor”. Pentru că mâine nu există. Odată cu ultima frântură de secundă a zilei de azi, ceasul se va opri, arcul va înţepeni în acelaşi loc, mişcarea se va transforma în încremenire. Aş vrea să repet cuvântul „eu” la nesfârşit, poate aşa voi reuşi să mă prelungesc în eternitate. Aş vrea să scriu cuvântul „eu” pe sute de coli de hârtie şi să le împrăştii prin lume. Dar lumea nu ar înţelege. Căci pentru lume „eu” e un termen general, adică „orice eu”. Ei nu înţeleg că mă refer la „eu-eu”, la „eu-unica” şi că azi e ultima şansă să spun acest cuvânt. Mă doare lumina albastră a acestui „eu”, flacăra lui devoratoare. Cui să i-l las moştenire? Cui să-i las moştenire copacii mei, florile mele, albastrul meu, eternitatea mea? Cine are nevoie de ele?

1


User ID: Eu, condamnatul la moarte
Password: *******


Ieri încă mai puteam spune „mâine”.
Dacă aş încerca azi, calculatorul mi-ar afişa mesajul de eroare „out of range”. Fiecare zi a fost la rândul ei un „mâine”, un „azi” şi un „ieri”. Ziua pe care o trăiesc acum a fost „mâine” înainte de a deveni „azi”, dar nu va deveni niciodată „ieri”, pentru că şirul zilelor se termină aici. E ciudat sentimentul că „mâine” nu mai există. E ca şi cum te-ai opri brusc pe marginea unui abis, fără să poţi să faci vreun pas înapoi, ştiind că un singur pas înainte te va trece într-o nouă dimensiune. Ziua de azi e acel pas dinaintea abisului. Punctul fără întoarcere. The point of no return. Senzaţie demnă de un film science-fiction... sau de un film de groază. Senzaţia că nimic nu te mai poate salva.

Toţi oamenii sunt muritori. Dar oamenii muritori se împart în mai multe categorii: pe de o parte sunt cei care mor subit, în accidente sau în urma unui stop cardiac şi nu-şi dau seama decât cu câteva secunde înainte de a muri că vor muri, dacă îşi dau seama vreodată. Ei nu conştientizează niciodată că trăiesc ultimul „azi”. Pe de altă parte sunt oamenii care mor după o lungă suferinţă, după ce zile întregi trăiesc cu gândul morţii în suflet, însoţindu-i ca o umbră, încercând să-l accepte, să-l domesticească, să se obişnuiască cu el. Pentru ei viaţa devine o antecameră a morţii, o sală de aşteptare, un peron pe care aşteaptă ultimul tren. Ei ştiu că vor muri curând, dar nu ştiu exact când şi cum va fi momentul, iar în ziua ultimului „azi”, mulţi dintre ei sunt prea slăbiţi şi bolnavi ca să-l conştientizeze.

Şi mai sunt condamnaţii la moarte. Cei care ştiu exact ziua şi ora când vor muri, precum şi felul în care vor muri. Ei ştiu că ziua pe care o trăiesc e ultimul „azi” şi au şansa să şi-o trăiască pe deplin conştienţi de acest lucru. Retina lor se transfigurează şi tot ce privesc se cerne printr-un nou filtru. De câte ori privim un obiect, îl vedem altfel. Ceea ce azi ne pare familiar, mâine ne poate părea străin. Se ştie că fiecare lucru devine un cod pe care compilatorul personal al fiecăruia îl interpretează diferit. Nimic nu se rezumă la ceea ce este, totul devine o parte din noi, odată filtrat prin retina noastră ne poartă amprenta, se contaminează de noi şi ne contaminează, pierzându-şi pentru totdeauna sensul absolut.

Un copac e un copac doar atâta timp cât există în sine, cât nici un ochi nu l-a înregistrat în baza personală de date. Pentru că imediat după aceea devine copacul_eu, copacul pe care numai eu îl pot accesa cu userID-ul şi cu parola mea. Pentru nimeni altul copacul acela nu va fi ceea ce e pentru mine. Un singur copac filtrat printr-o infinitate de ochi se va multiplica la nesfârşit, mereu adăugându-i-se o nouă parolă. La fel cum acelaşi copac_eu va fi diferit în două momente diferit. Dacă numim momentul unu M1 şi momentul M2, vor exista doi copaci_eu: Copacul_Eu_M1 şi Copacul_Eu_M2. Dacă un obiect e perceput în două locuri diferite, se mai adaugă şi S1 (spaţiul 1) şi S2 (spaţiul 2). Acelaşi câine văzut în două locuri şi în două momente diferite, va fi de fiecare dată diferit.

Casa cu ferestrele sparte


1
2
3
4
5
6
7
8
9
10

10


Mi-am întors privirea de la soare şi am privit în ochii lui. Erau de un albastru ca marea pe furtună, încadraţi de sprâncene groase şi negre şi pleoape străvezii. Ochi în care puteai să te pierzi fără să întâlneşti nici un obstacol în calea ta. Îmi dădeau senzaţia unei neîntrerupte curgeri înlăuntrul meu, erau formele exterioare ale unei realităţi ascunse, ale unui cod misterios scris într-un limbaj de programare cunoscut numai de Dumnezeu.

Mi-am coborât privirea de-a lungul obrazului străveziu şi neted, în care fiecare fibră, fiecare celulă respira sensibilitate, spre buzele de un roz vineţiu, cu buza de jos mai înăuntru decât cea de sus şi cu o gropiţă chiar la mijloc, dedesuptul ei. Simţeam o nevoie dureroasă să ating toate astea, să las buzele mele să exploreze tărâmul acela bogat şi necunoscut.

În clipa aceea m-a luat de mână şi m-am simţit ca şi când, călătorind într-un autobuz plin de lume, mi-aş fi dat seama brusc că nu sunt singură, că printre toţi acei străini indiferenţi exista o singură persoană care avea o asemenea forţă asupra mea, că, oricât de departe de mine s-ar fi aflat în acel autobuz, chiar dacă n-ar fi fost în raza privirilor mele, numai gândul că era acolo îmi dădea, într-un mod straniu, senzaţia că mi-e cald şi bine, că drumul prin noapte se va sfârşi şi că undeva, cineva mă aştepta cu lumânarea aprinsă şi cu foc în cămin.

Părea ca şi când un râu uriaş de lavă ar fi ţâşnit din adâncurile pământului, inundând noaptea rece, topind gheţarii, luminând întreg cerul, galaxia, universul ca un imens foc de artificii, gata să dea naştere unor noi lumi, să aducă la viaţă toate acele virtualităţi latente ce băteau neştiut, neauzit, cu fiecare eternitate a unei clipe, la uşa fiinţei .

„Să fie lumină...”.

I-am atins buzele, gâtul, obrajii, pleoapele, fruntea... uşor, abia simţit, ca o adiere. Pieptul mă durea de căldura pe care o simţeam în mine, de atingerea aceea plenară prin sine însăşi şi care totuşi cerea mai mult, din ce în ce mai mult. Am închis ochii şi m-am retras, cu dorinţa dându-mi impresia că sunt neterminată, că am rămas undeva suspendată în neant, pe o planetă pustie, aşteptând plinătatea soarelui să lumineze craterele cenuşii şi goale, să le dea un nou sens, să transforme alb-negrul într-un curcubeu de culoare.

„Să fie lumină... „

La început atingerea lui a fost tot atât de suavă ca o ploaie de stele, îmbătându-mă de parfumul unui nou univers, care începea şi se sfârşea cu noi doi... Adam şi Eva.. Bărbatul şi femeia... Cerul şi pământul... Yin şi Yang... Ne căutam şi ne găseam, pentru ca apoi să ne pierdem iar numai de dorul de a ne găsi din nou, îmbătaţi de anticiparea acelei clipe când ştiam că nu ne vom mai putea pierde, pentru că vom fi una....

Şi a fost lumină...

9


M-am acoperit cu plapuma până la bărbie şi am simţit că mă adăpostesc astfel de toate gândurile ce mă copleşeau dintr-un univers din afara mea.

- La ce te gândeşti? mă întrebă el.

- La nimic... la tot...

- Simţi şi tu?

- Să simt ce?

- Nu ştiu, arsura aceea ciudată în stomac.

- O simt mereu de un timp încoace.

- De când eşti aici sau o simţeai şi înainte?

- Nu-mi aduc aminte. Cred că am simţit-o demult, în copilărie, şi apoi din ce în ce mai rar, până am ajuns s-o simt numai în vise. Cred că, odată cu maturizarea, m-am domesticit, drumul s-a făcut din ce în ce mai îngust, până a ajuns o alee asfaltată.

- La mine a fost altfel. Eu n-am încetat nici o clipă să o simt. Am pulsul vieţii în sânge. Viaţa mi-a adus în cale tot felul de oameni.

- Pacienţii tăi?

- Şi ei... Mai ales ei... Nici nu ştii cât de ciudat se reflectă uneori lumina neoanelor pe chipul unui pacient. Câteodată am impresia că trăiesc într-un lagăr de concentrare. Viaţa mea e un drum permanent între deja vu şi jamais vu.

- Viaţa mea e un vis de la accident încoace. Dacă mi-ar fi spus cineva înainte că se poate trăi şi aşa, l-aş fi crezut nebun. Mă simt ca Adam, atunci când a dat nume tuturor lucrurilor.

- Cred că fiecare suntem la un moment dat Adam... Sau Eva...

- Doamne, ce ciudat că lumea trece cu vederea atâtea lucruri, nu?

- Da, trăim o viaţă cu ferestrele închise. Până când le deschide vântul sau o mână nevăzută...

- Şi dintr-o dată toată lumea e altfel. Aşa cum n-am mai văzut-o niciodată.

- De aceea se scriu cărţi... De aceea se compun simfonii... Pentru că unii oameni reuşesc să spargă ferestrele şi să zboare. În profesia am întâlnit mulţi oameni cărora viaţa le-a spart ferestrele.

- Eu sunt unul dintre ei....

- Da, tu eşti unul dintre ei... Şi vrând, nevrând, sunt cuprins de febra lor. Se corectă roşind: A mea... Sunt fiecare dintre ei. Fiecare devine o copie a mea... recunosc cea mai mică sclipire din ochii lor, cel mai uşor tremur al buzelor... Şi ei se miră că pot să le citesc atât de uşor stările sufleteşti, senzaţiile, chiar şi gândurile. Mulţi nu înţeleg că există un fir nevăzut care ne leagă. Că suntem cu toţii la fel, nu trebuie decât să ştim să intrăm pe-aceeaşi lungime de undă.

- Oamenii sunt răi?

- Oamenii, majoritatea, habar n-au cum sunt, ce sunt şi de ce sunt. Mi se pare prea îngust să judeci oamenii în termeni de bine şi rău. Nu, nu am cunoscut oameni răi, răi în esenţa lor, răi cu adevărat, cel mult ignoranţi, dureros de ignoranţi şi superficiali. Dar am întâlnit mulţi oameni nefericiţi. Şi mulţi oameni care şi-au găsit fericirea.

După ce m-am făcut mai bine şi am putut să fac câţiva paşi, m-a ajutat să ajung la geam, să văd răsăritul soarelui.

Soarele. Soarele acela pe care poate îl văzusem de nenumărate ori. Soarele pe care îl vedeam pentru prima dată...

- N-aş fi crezut niciodată că am să ajung aici, că am să trăiesc clipa asta, că va fi totul aşa... Sunt atât de fericită... Într-un mod atât de straniu, atât de fericită...

Ne ţineam de mână şi mi-am lăsat capul pe umerii lui.

El tăcea, fără să poată rosti nici un cuvânt.

- Nu ştiu ce-mi doream înainte, nu ştiu ce vise aveam, nici măcar nu ştiu dacă aveam sau nu un ideal, dar acum simt că această clipă e tot ce mi-aş fi putut dori de la viaţă... De parcă tot ce a fost până acum n-ar fi fost decât o avanpremieră a acestei clipe. De parcă n-aş fi trăit decât ca să ajung aici. De-acum pot şi să mor.

- De ce să mori? Eşti tânără, frumoasă, inteligentă... Ai să te faci bine... Ai să iubeşti... ai să fii fericită... ai să vezi şi alte răsărituri...

- Tocmai de asta mi-e frică. Pentru că nu vreau să se întâmple nimic din toate astea. Nu după clipa aceasta... Ar fi ca şi când m-aş întoarce într-un univers alb-negru după ce am cunoscut curcubeul...

- Curcubeul nu apare decât foarte rar şi întotdeauna după furtună.

- O, Doamne, dacă viaţa mea începe cu sfârşitul, oare cum se va termina?